Cum, dom’le, pe banii mei?

Era probabil cea mai stăpînă pe sine persoană din lume. Cineva pe care pînă şi propriile fire din capul perfect coafat o ştiau de frică. Părea că e la curent cu absolut tot ce se întîmplă, vorbea competent despre sarmale şi despre Jung, iar cînd se împotmolea în discuţie, se retrăgea tactic, într-o tăcere semnificativă. Îşi cunoştea drepturile şi le cerea cu aplomb. Ideea că toţi funcţionarii sînt nişte leneşi şi nişte indolenţi era bine înşurubată în capul ei şi să vezi cum mi ţi le dădea de pămînt pe toate cucoanele de la Poştă, care păreau că nu se mişcă destul de repede! Are femeie în casă (un apartament de bloc), pe care o beşteleşte de faţă cu prietenele ei, dar o mai uită vremea la o discuţie cu aceeaşi femeie, după care îşi imaginează că a sondat proletariatul. „Mi-a zăpăcit proasta aia hainele“, povesteşte, scuzînd cumva sacoul care nu i se pare foarte asortat. Îl înjură pe primarul care pune panseluţe pe banii ei şi n-are nici o problemă cînd ia acasă un top de hîrtie de la serviciu.  

E genul care te va face, la un moment dat, să te simţi foarte bleg. E genul care te face să te întrebi unde începe prostia şi unde se termină bunăvoinţa. În cazul propriei persoane, desigur. Dai mîncarea înapoi la restaurant? Ţi-a adus chelnerul o supă prea sărată, prea rece, prea nesupă. Ea, după propriile vorbe, „i-ar face-o scufiţă“. Pentru că-şi cunoaşte drepturile şi nu-şi bate nimeni joc de ea, pe banii ei. Recunosc umil că n-am fost în stare niciodată să trimit înapoi un fel de mîncare. E la fel de adevărat că nici n-am trăit situaţii extreme, în care să primesc gîndaci în ciorbă sau (mult) păr în pizza. Cînd mi s-a părut ceva în neregulă, n-am mîncat, pur şi simplu. Dar am plătit chestia aia. Pe banii mei, cum ar veni.

Zilele trecute, am avut o păţanie la bancă. Încurcaseră ăia nişte hîrtii, nu înregistraseră nu ştiu ce şi apăream acolo ca o nevolnică neplătitoare la timp a asigurării de casă. După zeci de telefoane, în care un robot amabil m-a pus să tastez toate steluţele şi diezurile pămîntului, am reuşit să stabilesc o întîlnire cu cineva, ca să-i povestesc faţă în faţă, cu hîrtiile doveditoare, cum stă treaba. Acel cineva s-a dovedit a fi o tînără domnişoară, mai împotmolită ca mine, dar care dădea impresia că e foarte competentă. Chestiunea se petrecea într-o mică sucursală de bancă, cu vreo trei-patru tinere care relaţionau cu publicul şi cu şeful lor, aşezat într-un birou undeva mai în spate, dar în aceeaşi încăpere. Unele dintre ele se mai consultau cu şeful; asta a mea – nu. A citit aiurea extrasele alea şi m-a convins şi pe mine că era ceva, totuşi, în neregulă. Cu aplomb. Cu îndoiala în suflet, mi-am strîns hîrţoagele şi m-am mai uitat în linişte peste ele, afară, pe stradă. Nu, eu aveam dreptate. M-am întors imediat să-i arăt domnişoarei, care a trecut lejer peste şi m-a atenţionat apoi, profesoral: „Dar plătiţi la timp şi data viitoare, da?“ Am făcut ochii cît cepele. Eram mustrată. Mi-a trecut fulgerător prin minte doamna care ştia ce şi cum i se cuvine, mi-am imaginat scena pe care ea ar fi făcut-o. Cu şeful prostuţei de faţă, desigur. „Desigur“, am răspuns zîmbind. Asta a fost tot ce am putut face. Sînt o proastă, nu? Din cauza mea şi a altora ca mine n-o să meargă lucrurile cum trebuie în societatea asta, nu? E foarte posibil. Te face o structură interioară neconflictuală mai bleg, sau perceput a fi bleg? Profită lumea de chestia asta, aşa cum avertizează toţi înţelepţii de cartier ai pămîntului? Mai mult ca sigur că nu. În situaţia asta, riscam cel mult să-mi stric ziua mea, a domnişoarei şi a şefului ei. Aia se alegea cu o mustrare, eu nu mă alegeam cu nici o satisfacţie, iar şeful ei... în fine, ăla nu mă mai interesează. Fata a înţeles bine că a greşit, chiar dacă n-a recunoscut-o. Data viitoare o să ştie cum să se uite pe acelaşi gen de hîrtii. E un bun cîştigat pentru alţii care or veni după mine. Pe timpul meu, cum ar spune tanti atotştiutoare de la începutul poveştii, dar tot e bine.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.