Culorile educaţiei

Într-unul dintre reportajele despre înnoirea învăţămîntului românesc, erau prezentate cîteva secvenţe de la o oră de matematică din clasele primare: copii mulţi şi veseli în jurul unui ecran mare pe care era proiectată o pagină de manual electronic. Metoda de predare, ultrasofisticată şi ultramodernă, era detaliată cu mîndrie de doamna învăţătoare, care explica felul în care, printr-un simplu click dreapta sau un deget lipit de ecran, copiii aveau parte de o baie de lumină şi culoare, sclipiciuri şi figurine amuzante, toate, fireşte, în scopul de a învăţa mai uşor matematică. Şi exerciţiul prezentat era o adunare: 13.246 plus 23.458 egal cu… „Ce simplu şi «interactiv» şi atractiv este! Copiii nu se mai plictisesc atunci cînd adună numere de ordinul zecilor de mii!“

Am văzut cîteva manuale electronice şi cîteva programe de predare pentru ciclul primar şi gimnazial. Şi m-au pus pe gînduri. 

E nevoie, desigur, ca şcoala să ţină pasul cu vremurile în care trăiesc copiii noştri. E greu de crezut că azi, în lumea iPad-urilor sau a Internetului, matematica mai poate fi predată atractiv, eficient, cu beţigaşe şi cu străvechea numărătoare. Dar ideea că tehnologia avansată, oricît de avansată, poate transforma o programă calcifiată, decrepită, într-una fermecătoare, seducătoare, este complet falsă. Cu alte cuvinte, dacă ne imaginăm că textele obosite din abecedar sau operaţiile inutile cu numere formate din zece cifre vor deveni brusc fertile pentru elevii noştri doar pentru că sînt însoţite de desene animate şi de butoane tentante, ne înşelăm: trebuie modificată de urgenţă

pe care o are acum învăţămîntul despre ce ar trebui să ştie copiii noştri, despre ce le-ar fi util şi ce trebuie lăsat deoparte. Pe scurt, trebuie modificată programa şi adusă în secolul 21. Altfel, toate eforturile de producere a unor soft-uri didactice nu vor avea ca rezultat decît nişte desene animate din ce în ce mai plicticoase. 

Sigur, imaginile colorate, ecranele luminoase, gadget-urile tentante, jocurile captivante şi personajele dinamice fac parte din viaţa copilului nostru încă din primii ani de viaţă: au lîngă ei televizoare, telefoane, computere, iPad-uri, pe care învaţă să le mînuiască de la vîrste fragede. Mai apoi, vor avea nevoie de toate acestea toată viaţa lor. Aşa că e firesc ca şcoala să le integreze în procedurile ei didactice. Cei mai mulţi specialişti în educaţie spun că, fără ele, actul educativ ar fi complet neatractiv pentru copii. Că elevii s-ar plictisi dacă şcoala nu ar ţine pasul cu viaţa reală şi nu ar face apel la experienţa dobîndită de copil în situaţii curente. Dacă, într-adevăr, scopul nu este decît să îl ţinem pe elev în priză, activ şi mereu conectat la informaţie, atunci lumea digitală ne va fi de folos. Dar eu cred că motivul principal pentru care copiii se plictisesc este mai curînd lipsa dialogului autentic între ei şi educatorul lor. Un dialog eliberat de clişee şi de false „obiective educaţionale“, nepoluat de planuri didactice stufoase şi nu neapărat asezonat cu ecrane strălucitoare. Un dialog care să „moşească“ naşterea propriilor păreri, a propriilor întrebări, a propriilor curiozităţi. De aceea cred că şcoala nu ar trebui să se grăbească prea mult cu „updatarea“ ei la tot ce e mai modern pe lume: ar trebui să joace şi rolul de „întîrzietor“, cum ar spune filozoful: să îl oprească un pic pe copil din gîfîiala electronică şi să îi dea răgaz pentru reflecţie.  

Maria Iordănescu este psiholog.