Cui i-e frică de educaţia sexuală?

Uneori, pe e-mail, îți vin niște mesaje uluitoare. De pildă, ceva mai demult, primesc următoarea scrisoare: „Dragi părinți și nu numai, / Copiilor noștri li se pregătește introducerea Educației sexuale în școli. Unii veți zice: «Foarte bine! Să știe și copilul despre ce e vorba!»… Dar, din păcate, nu e vorba despre o Educație sexuală morală, gen «Ferește-te, copile, și ai grijă!», ci despre încurajarea copiilor noștri spre perversități, spunîndu-le că e firesc să practice tot ceea ce conștiința noastră și morala societății noastre ne spun răspicat că e împotriva firii. (…) / Culcîndu ne pe o ureche și luîndu-ne cu altele mai mărunte, să nu ne plîngem cînd, peste ani, vom îmbrățișa soarta Occidentului de atîția ani «educat sexual» și cu rezultate pe măsură: depravare, imoralitate, BTS-uri, avorturi, sinucideri. / Să îi ferim pe copiii noștri de dramele și tragediile din străinătate, să ne păstrăm pruncii curați la trup și la minte, să îi învățăm de bine, așa cum au făcut pînă acum bunii și străbunii noștri de atîția ani! Nu vă lăsati amăgiți de vorbele frumos șlefuite ale străinilor și românilor îndoctrinați prin afară! / Doamne ajută!“

Scrisoarea e semnată de Alianța Părinților din România. Ea protestează în principal, din cîte am văzut, împotriva Standardelor OMS pentru educație sexuală în Europa, care se referă (văd din documentul atașat) la „informarea copilului despre bucuria și plăcerea pe care o simte cînd își atinge propriul corp și despre masturbare la vîrste mici“, apoi despre „diferite metode de contracepție“, despre „drepturile sexuale ale copiilor“ și despre „prima experiență sexuală, orientarea de gen, comportamentul sexual al oamenilor tineri“, precum și despre „diferența dintre identitatea de gen și sexul biologic“.

Scrisoarea respectivă, însoțită de o „Declarație de refuz a oricărei forme de educație sexuală“, pe care ar fi trebuit să o semnez, a trezit în mine reacții care mai de care. Prima a fost, desigur, de cruntă enervare, ba chiar furie la o asemenea obtuzitate. Apoi, felul în care era scris textul în sine mi-a stîrnit un fel de rîs-rînjet pentru stupizenia adîncă, abisală, fără leac, cu care e scris. Chestia cu răul pe care ni-l aduc străinii se pare că e un leitmotiv care ne tot sare ca un ghimpe în ochi în diverse situații. Ca să nu mai vorbim de clișeele cu bunii și străbunii noștri.

Păi, eu sînt unul dintre acei copii e­du­cați într-o perioadă cu adevărat neagră, în care aiurelile cu bunii și străbunii noștri chiar erau literă de lege și ne erau predate de-a binelea la școală. În care străinii chiar erau demonizați la propriu, în sensul în care, dacă stăteai de vorbă cu vreunul, puteai fi chemat la Securitate să dai un raport despre asta. O vreme în care, desigur, societatea era atît de pură încît nici vorbă nu putea fi de educație sexuală în școli. Nici în școli, nici în licee. Mai grav, nici în propriile familii. Știam un singur lucru, pe care ni l predicaseră, îngrijorate pentru viitorul nostru, mamele și bunicile: să nu rămînem gravide, că e de rău.

Era, desigur, „de rău“, pentru că nu numai că avorturile erau ile­gale, dar nici la mijloacele an­ti­con­cepționale nu aveai acces. Țin minte pînă-n ziua de azi ora de biologie (întîmplător, profesoara noastră de biologie ne era și dirigintă) despre aparatul reproducător: a fost un mare eveniment, în care cu toții mustăceam pe sub bănci. Cam asta a fost mai toată educația sexuală de care am avut parte în școala generală și în liceu. A, era să uit: se mai găseau, nu știu cum, prezervative chinezești, pe care băieții le umflau prin ore precum pe baloane și le aruncau de colo pînă colo. Așa am aflat că există.

În facultate, circulau niște anti­con­cep­țio­nale ilicite de la sîrbi, care nu păreau să aibă vreo dată de expirare sau erau de a dreptul expirate. Mai erau niște ovule făcute pe sub mînă de farmaciste, dacă aveai pile, din cine știe ce substanțe. În aceste condiții, cu primul meu iubit din faculate am hotărît să nu facem dragoste, dintr-un motiv foarte simplu: nu știam cum să ne protejăm. Iar cu al doilea am practicat metode contraceptive naturale, în urma căror m-am ales, printre altele, cu trei avorturi.

În ce privește povestea cu masturbarea, un alt motiv pentru care sînt oripilați semnatarii scrisorii au fost anii în care mentalitatea generală (ce-o fi însemnînd ea) ne făcea să ne simțim vinovați că o practicăm, adolescenți fiind. Nu ar fi fost mai normal să știm mai multe lucruri despre asta și să nu mai acumulăm atî­tea vinovății inutile? Ca să nu mai vorbim de ce înseamnă alte orientări sexuale, diferența dintre sex și gen, problemele legate de identitatea sexuală. Cu astea încă mai avem, cu toții, mult de lucrat: nu numai că trebuie să învățam să acceptăm și să înțelegem diversitatea, ci chiar să ne informăm în privința lor.

Nu există „educație sexuală morală“. Cît privește „morala“ care ne spune ce e împotriva firii, asta evoluează constant. Să nu uităm ce dramă era, pînă mai ieri, cînd o femeie rămînea însărcinată fără să fie căsătorită.