Cui foloseşte un cod etic?

Ministerul Educaţiei a propus pentru dezbatere publică proiectul Codului Etic al cadrelor didactice din învăţămîntul preuniversitar. Codul cuprinde articole privind rolul dascălului în protecţia copilului, norme de conduită, relaţia cu părinţii sau tutorii legali ai copiilor, reguli de aplicare a prevederilor înscrise în cod etc.

„Dezbaterea publică“ a durat vreo două zile: ziarele i-au avertizat pe profesori că nu mai pot face nici meditaţii, nici sex cu elevii proprii, iar pe forumul dedicat dascălilor de pe site-ul ministerului apar două-trei nelămuriri (de pildă, cineva – un profesor – se/ne întreabă ce înseamnă articolul care interzice discriminarea), cîteva frustrări privind asigurarea protecţiei copilului (citez: „indiferent ce se va întîmpla cu ei, va cădea meteoritul, se va prăbuşi vreun avion pe ei, tu, profesorul vei fi vinovat, e clar, nu?“), cîteva îndoieli metafizice („poate să spună cineva ce înseamnă asigurarea deplină a securităţii? Eu cred că nu există securitate deplină în nici o activitate umană“), unele îndoieli cu privire la rostul sau la corectitudinea aplicării codului („orice om de bun simţ le ştie şi le aplică instinctual (!)“, „de aprobat ştiu că se aprobă acest cod, dar oare de respectat se va respecta?“), precum şi o chemare impetuoasă la revoluţie („Minister, mi-ai furat familia! Unde sînt cazierele incoruptibililor din proiectul pentru corupţi? Pentru necunoscători, dar şi pentru răuvoitori: România nu e ţară de orfani!“). Pe scurt, nimic cu adevărat serios.

Nimic serios, deşi propunerea ca dascălii să îşi susţină programele educaţionale sub semnul unui cod etic, specific muncii lor, este un pas important în recuperarea unui statut profesional şi moral, altfel uzat de nenumărate scandaluri de presă, rezultate slabe ale şcolii româneşti sau procese penale.

De ce e important pentru profesori un cod etic al profesorilor? În primul rînd pentru că el impune norme de comportament specifice. Orice dascăl ştie că munca la catedră presupune respectarea unei game mai largi de reguli decît cele existente în Constituţie sau Codul penal. Or, tocmai aceste norme, care fac diferenţa dintre un salariat obişnuit, supus ca mai tot cetăţeanul legilor statului, şi unul care se ocupă de educaţie, sînt cele care înnobilează statutul de profesor: un comportament special faţă de copil şi părinţi, reguli de etică a dialogului cu elevul, grija pentru felul în care te prezinţi la catedră, etc. Apoi: dat fiind că nu toate faptele reprobabile ale unui dascăl pot fi amendate de justiţie, ele nerămînînd astfel mai puţin reprobabile, codul etic poate furniza instrumente de sancţionare a faptei (din punctul de vedere al justiţiei, nu e ilegal, de exemplu, să bălăcăreşti cum îţi vine la gură un elev indisciplinat sau să te pupi cu el în sala de sport). Şi, nu în ultimul rînd, în lipsa unui cod etic, un dascăl care comite o faptă ilegală este judecat şi sancţionat doar de justiţie. Or, important ar fi ca judecata/sancţiunea să vină şi din partea breslei: o acuzaţie adusă unui profesor ar trebui să nască nelinişti, reacţii prompte în rîndul colegilor lui. Ei ar trebui să fie primii care să spună „acest tip de comportament este incompatibil cu statutul de profesor“. Breasla profesorilor n-ar trebui să lase doar în seama justiţiei sau a statului „reperarea“ onoarei de dascăl.

Ştiu, problemele mari ale învăţămîntului românesc nu se rezolvă prin introducerea unui cod etic. Ştiu şi că profesorii sînt săraci, salariile le-au fost înjumătăţite, sporurile tăiate. Dar niţică integritate morală şi demnitate nu ne fac mai săraci. Dimpotrivă. 

Maria Iordănescu este psiholog.