Cuba, la moartea lui Fidel
– şase decenii pierdute –
În vara lui 1995, Copenhaga urma să găzduiască o conferință ONU la care își anunțase participarea și Fidel Castro. Am auzit știrea în biroul prietenului meu, Jakob Andersen de la Ekstra Bladet, unul dintre cei mai curajoși, încercați și apreciați ziariști și autori danezi. Învăluit într-un permanent nor de fum și înconjurat de ziare, cărți, scrumiere și sticle de bere, acesta se declara scandalizat de faptul că dictatorul cubanez, conform uzanțelor diplomatice, ar fi trebuit să ia loc la dreapta reginei, în calitate de cel mai vechi în funcție șef de stat. „Nu accept ca regina, reprezentanta unui stat democratic, să stea lîngă un dictator. Mîine mă duc la Nordisk Film, mă îmbrac într-o haină militară similară celei purtate de Fidel, mă machiez un pic, îmi iau un trabuc și fac o plimbare prin Copenhaga. Fidel vine abia o zi mai tîrziu. O să aibă parte de o surpriză!“ Zis și făcut. Jakob nu avea nevoie de mult machiaj. Figura-i impozantă era subliniată de o barbă înspicată care-l făcea ideal pentru rol. Plimbarea, împreună cu un bodyguard și cu un fotograf, a început pe Langelinie, în apropierea Micii Sirene, continuînd înspre palatul reginei, Amalienborg, și fiind întreruptă de mulțimea de oameni care solicitau o fotografie. În acest timp, eruditul redactor şef al ziarului, Sven-Ove Gade, îl suna pe președintele Parlamentului danez, profesorul Erling Olsen, pentru a-i povesti intenția ziarului de a publica o falsă vizită a lui Fidel și de a-l ruga să-l primească pe impostor într-o audiență în ziua următoare. Acesta, într-un moment de un umor poate involuntar, a răspuns: „Da, cum să nu, însă să vină la 14,30, că la 15 vine adevăratul Fidel.“
Mi-a venit în minte episodul respectiv citind titlurile ditirambice din presa mexicană, de genul „Gigantul“, „Învingător al morții“, „Fidel pentru veșnicie“, și citatele cu exprimări foarte diplomatice ale liderilor mondiali. În mod surprinzător, mult hulitul Donald Trump a găsit cuvinte mai potrivite pentru a-l descrie: „dictator brutal“.
Examinador
versus investigador
Am ajuns în Cuba în urmă cu patru ani și am admirat pofta de viață, prietenia și deschiderea cubanezilor față de străini, felul în care reușesc să treacă peste greutățile vieții de zi cu zi și totuși să se bucure de viață, poate mai mult și în condiții mai vitrege decît în România ceaușistă. În același timp, am rămas șocat de nivelul de trai cu mult inferior celui din România anilor ’80. Salarii medii de 20 dolari pe lună, la prețuri doar un pic mai scăzute decît în Occident, o penurie generală culminînd cu raționalizarea pîinii. Și mai șocant a fost să văd în ce măsură e controlată societatea cubaneză. Internet doar cu aprobare, cenzurat și pentru un număr extrem de restrîns de cetățeni, bineînțeles la o viteză infimă, care permite doar cu greu încărcarea paginilor din Granma sau Juventud rebelde, altfel doar un Intranet cu știri selectate de agenția de presă oficială, fiecare bloc cu un comitet pentru apărarea revoluției, un eufemism pentru informatorii oficiali.
Încercînd să iau un feribot în Havana, nu aveam mărunțișul necesar, cînd imediat un tînăr cu o cămașă albă s-a oferit în mod extrem de generos să-mi plătească biletul. Am intrat în vorbă și, mai mult în șoaptă și fără să mă privească, m-a întrebat cum e văzută în Germania biserica în cadrul căreia activa. „Aici situația e foarte proastă. Totul e infiltrat.“ La sosire, mi-a șoptit un „Suerte!“ de care avea mai mult el nevoie, îndepărtîndu-se fără să privească în stînga sau în dreapta.
Pe o plajă devastată de taifun, o tînără însoțită de mama sa mi a adresat cîteva cuvinte. Imediat, un poliţist a intervenit, interzicîndu-i să vorbească cu mine. Cu cîțiva ani înainte, cubanezii puteau fi arestați pentru o simplă conversație cu un străin.
Întors seara de la plajă la Santiago de Cuba, îmi sortam pozele zilei cînd aud o bătaie la ușă. Proprietara „casei particulare“ în care stăteam mă anunța că poliția vrea să stea de vorbă cu mine. Ies în picioarele goale și în șort în antreu și văd un polițist. Îi zic să spună ce are de spus, la care el insistă că nu acolo, ci la secție. „De ce la secție? Nu am nimic de ascuns“, îi răspund. Pînă la urmă mă îmbrac, iau pașaportul cu mine și îl urmez. Sînt condus de un alt polițist într-o Lada și aştept. Așteptarea durează, fiindcă mi se spune că urmează a sosi celălalt turist cazat în casa particulară. În vreo zece minute apare și turistul german, un profesor de liceu din Heidelberg, într-o stare de confuzie totală. Sîntem întrebați în spaniolă dacă sîntem împreună, răspund că nu și Lada se îndreaptă spre circa de poliție. Sîntem invitați să stăm la o masă chiar la intrare, în timp ce ni se comunică că vom fi intervievați/interogați – eu în spaniolă, vecinul de casă în engleză. Întreb încă o dată care e motivul ridicării de la domiciliu și sînt chestionat de ce fotografiez, de ce vorbesc cu cubanezii, de ce spaniola mea e așa de bună. „E interzis să fotografiez? E interzis să vorbesc cu oamenii? De altfel, nici spaniola mea nu e chiar atît de bună. Se aude doar că am lacune și în gramatică, și în vocabular, și că e cîrpită uneori cu cuvinte italiene. În plus, de ce e suspect ca cineva să vorbească spaniola? E o limbă internațională și sînt grămezi de europeni care o vorbesc mai bine ca mine.“ „Nu, puteți să fotografiați orice și să vorbiți cu oricine, doar să nu faceți interviuri.“ „M-ați văzut sunînd la Ministerul Economiei și punînd vreun microfon pe masă ori intrînd la vreun disident în casă?“ „Nu, dar funcția noastră e de prevenire“, mi se răspunde. „Văd că aveți multe vize în pașaport. Unde ați fost anul acesta? De ce călătoriți atît de mult? Văd că ați fost și în SUA înainte de a sosi aici.“ „Dragă căpitane, eu am trăit viața ta și știu că e greu să înțelegi, însă crede mă că există un alt fel de viață în afara Cubei, o viață liberă în care putem călători unde vrem și cînd vrem. În SUA, am fost într-un business trip ca examinator de brevete.“ Au urmat cîteva minute bune în care ne-am duelat aproape suprarealist cu privire la semnificația cuvîntului examinador, pe care subtilul căpitan îl vedea mai curînd ca investigador.
Pîna la urmă, după aproximativ trei sferturi de oră, sînt lăsat liber, cînd, la masa din sala de la intrare, îl văd în continuare pe profesorul german. „Ați fost interogat?“, îl întreb. „Nu“, îmi răspunde și imediat căpitanul apare explicînd că a fost o confuzie și că nu a fost anunțat polițistul care știa engleză, așa că interogatoriul profesorului urmează a fi făcut în ziua următoare. „Să fie ei sănătoși, eu dimineață la 5 am autobuz“, îmi zice zîmbind profesorul, pe care de altfel l am în-tîlnit, întîmplător, dansînd la Baracoa cîteva zile mai tîrziu. Sîntem conduși afară, cînd îl întreb pe căpitan pe un ton foarte serios: „Nu vă supărați, dar ne-ați luat din casă fără vreun chior în buzunar și acum, dacă ne întoarcem pe jos și ne atacă cineva, lumea o să creadă că am fost bătuți la secție și asta o să se reflecte prost asupra poliției cubaneze. N-ați putea să ne dați niște bani să luăm un taxi? Sau măcar ați putea să ne duceți înapoi, cu mașina poliției.“ „Nu se poate, e prea tîrziu. Am scos deja benzina din rezervor!“ Greu de crezut că pînă și poliția cubaneză se teme de furtul benzinei din mașinile proprii. Seara s-a încheiat cu o masă comună cu profesorul german și cu un cuplu olandez șocat, dar și amuzat de experiența noastră. Mai tîrziu, la Baracoa, am fost urmărit de trei civili care însă nu m-au contactat în nici un fel și au rămas (în opinia lor) invizibili.
Moștenirea lui Fidel
Văzînd șirurile de cubanezi care așteaptă să-și ia rămas bun de la Fidel, îmi aduc aminte că, în afară de cîțiva sinceri admiratori ai sistemului, care comparau favorabil Cuba cu țări ca Salvador ori Nicaragua, afirmînd în mod adevărat că în Cuba nu există problema traficului și a criminalității cauzate de droguri, majoritatea cubanezilor întîlniți nu aveau decît o speranță – dispariția de la putere a fraților Castro și instaurarea unei conduceri ceva mai flexibile din punct de vedere ideologic. E puțin probabil ca aceia ce vor urma sistemului Castro să arate aceeași înverșunare ideologică și probabil, în scurt timp, Cuba va încerca o deschidere parțială spre o economie de piață care îi va permite să ridice nivelul de trai al populației. Așa cum Ceaușescu va rămîne în memoria vizuală colectivă prin discursul sutei de lei și prin împușcarea la zid, moștenirea lui Fidel și a revoluției cubaneze este, în ochii mei, Mariel – părăsirea insulei de către sute de mii de cubanezi – și cartela de pîine la peste o jumătate de secol de la victoria revoluției.
E o mare diferență între regimurile autoritare din Rusia, China sau Turcia, unde standardul de viață a crescut pentru o perioadă în ciuda autoritarismului, și cel cubanez, unde represiunea a fost dublată de o înrăutățire a stării economice, ameliorată abia după introducerea limitată a economiei private în 2008 de către Raul Castro, după preluarea frîielor puterii de la fratele său.
Dacă chiar ar dori cît de cît binele poporului, tovarășii cubanezi ar trebui să încerce măcar să mimeze pluripartitismul și s-ar putea să aibă surpriza de a vedea că mulți din cei care au trăit în cușcă îi vor vota de frica schimbării. Libertatea de expresie ar putea însă duce și la judecarea lor pentru crimele comise de sistem și atunci e de înțeles de ce sînt atît de reticenți în a dori schimbarea. Va veni însă un moment în care vechea gardă se va epuiza, cei tineri vor putea da vina pe cei de dinainte pentru „greșelile trecutului“ și poate că ceva se va schimba.
Cuba e o țară cu oameni calzi, extrem de generoasă pentru fotografi, și nu-i doresc altceva decît să se bucure de prosperitate într-o democrație adevărată.
Corneliu Cazacu este fotograf.
Foto: C. Cazacu