Cu de toate
Prima oară am fugit de acasă în clasa a III-a. Două ore, la colegul meu de bancă și iubit autodeclarat, Costache. Așa ne spuneam pe atunci, după cum ne striga învățătoarea din catalog. Nici nu mai știu care era numele lui mic (Marius?), dar îmi amintesc perfect că era blonziu, cu obrajii permanent roșii, ca un mic lord englez de la țară. Ciufulit, pierdut cumva, absent, manevrat ca o păpușă de cîrpă de o mamă autoritară. Am fugit la Costache fără să-i anunț pe ai mei și am mîncat pentru prima oară în viața mea ciorbă de porc. Nici nu știu care a fost îndrăzneala mai mare – lipsa neanunțată sau faptul că m am spurcat la porcării din cele care la noi acasă nu se găteau.
La el acasă mirosea altfel, a altă realitate. A ciorba aia de porc care mi s-a părut al naibii de bună, a murături, a țuica lui taică-su și a clanță umedă; sau a ceea ce mie-mi părea a fi o clanță umedă – un miros anume metalic muiat cumva de atingerea umană. Cam așa.
Maică-mea a venit să mă recupereze după ce a sunat-o mama lui Costache. Autoritară, cum vă spuneam, dar teribil de afectuoasă cu mine din motive doar de ea știute. Îmi zicea noră cu o drăgălășenie emoționantă, dar care o punea pe maică-mea în situația de a zîmbi strîmb și glacial-amabil. Pe mine mă amuza teribil, habar n-avem ce presupune asta, dar îmi plăcea în casa lor simplă și gospodărească, unde se mîncau chestii de care doar auzisem. Probabil că bunică-mea, musulmană practicantă, s-ar fi îngrozit dacă ar fi știut. Dar nu știa, era OK. Ei aveau acasă lucruri pe care noi nu le aveam – țuici de la țară, butoaie de varză, diverse scule de meșterit prin casă (taică-miu se mîndrea cu un biet ciocan căruia îi ieșea capul de metal și cu niște cuie, atunci cînd nu se plesnea peste degete cu el), furtunuri de tras vinul și prăjituri bune făcute cu untură de porc.
A fost o vreme cînd tot ce ținea de porc reușea să mă fascineze absolut. Pentru că acasă nu se făcea și nu se mînca, toată meșteșugeala, ritualul și ceremonialul din jurul lui mi se păreau culmea exotismului. Șoriciul, slănina, caltaboșii pluteau undeva într-un nor mistic la care nu puteam accede. Abia mai tîrziu, în facultate, cînd, bucureșteancă fiind, îmi petreceam zilele prin cămin, la colegii veniți de prin alte părți, am reușit să prind gustul acestor minunății puse la pachet de mamele lor. Carne la garniță, slănini cu ceapă și, în momentele de restriște materială, supă de Vegeta.
Intram într-o lume paralelă a mîncărurilor altor case. Veneam dintr-o realitate altfel, dar înghiocată strîns cu a celorlalți, atît de aproape și atît de impermeabilă în același timp. De Anul Nou, bunică-mea obișnuia să facă yufka – niște foi extraordinar de fine de aluat, translucide aproape, presărate cu un amestec de nuci și pesmet aromat, îmbibate apoi, foaie cu foaie, cu o zeamă de curcan. Tava imensă intra apoi într-un cuptor al unei sobe grele de tuci, în care ardeau lemne. Iar bunicu-miu făcea savarine. Era celebru pentru savarinele alea, care se mîncau cu pioșenie aproape – doar le făcea o singură dată pe an. Dar n-aveam caltaboși și piftii și nici sarmale grase, gustoase; ale noastre (din vită, pui sau oaie) îmi păreau cumva dietetice, sterile, fără mirajul bun, afumăcios și onctuos care învăluia oalele gospodinelor românce.
Cu ceva din fascinația asta din copilărie pentru bunul porc am rămas și acum, deși m-am dedat în totalitate și cu poftă la toate felurile. Sînt absolut sigură că bunică-mea, dacă ar mai trăi, nu s-ar supăra, poate cel mult s-ar face discret că nu vede și-ar mai umple încă o dată casa cu mirosul dulce-sărat-copt al yufkalei senzaționale de care, uite, mi-e tare dor.
Cît despre porc, un singur lucru mi a mai rămas de mîncat. L-am cucerit, l-am cunoscut, fascinația pînă aproape de muțenie s-a transformat într-un soi de respect amestecat cu o eternă curiozitate. Dar a rămas o culme necucerită – urechea pîrlită, care înțeleg că e testul crocant al cunoscătorilor. Iertăciuni, bunico.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.