Criză, monşer, de creativitate carevasăzică!
Într-o vreme în care mesajele ajung instantaneu dintr-un colț într-altul al lumii sau dintr-o conversație privată de cafenea pe prima pagină a ziarelor, într-o lume în care orice tresărire necoaptă de mușchi sau de idei e ridicată la rang de performanță, ofensiva cea mai aprigă a noii pedagogii se poartă pe frontul libertății neîngrădite și al creativității euforice. (Nu știu exact cînd a apărut obsesia pierderii creativității, dat fiind că totuși, uitîndu-ne în urmă, s-ar zice că omenirea nu s-a descurcat prea rău, dimpotrivă.) În fața visului de a avea generații întregi de inventatori sau de creatori de capodopere, orice normă, lege, părinte sau școală devin, automat, instanțe culpabile.
Autoritatea parentală sau cea profesorală au căpătat, pe nesimțite, în societatea noastră de azi, fie portretul unor agenți opresivi, fie pe acela al neputinței. Se scriu sute, mii de cărți de educație a copilului, în care copilăria, adolescența nu mai sînt etape biologice, ci virtuți amenințate de reguli; iar adulții prezentați în studiile de caz, părinți sau profesori, apar, de obicei, ca avînd, în actul pedagogic, ori motivații impure, ori tare psihanalizabile, în orice caz portretul lor este cel al unor analfabeți, incapabili să deslușească, pe cont propriu, nevoile celui pe care îl au în grijă („succesul“ cel mai mare se obține cînd autorii prezintă cîteva cazuri de comportament extrem și dau de pămînt cu orice intenție legitimă). Sînt oferite mii de rețete despre cum să impui copilului reguli fără să impui reguli, despre cum să îl cerți fără să îl cerți, cum să îi spui nu fără să îi spui nu (vorba colegei mele Selma Iusuf), despre cum să joace fotbal într-o singură echipă, fără porți și fără goluri, fiindcă asta ar însemna competiție, iar competiția e sinonimă cu violența, despre cum să iei decizia de a-l lăsa pe el să ia decizii înainte de a lua tu decizii pentru el etc. Noul val în pedagogie pune sub un mare și amenințător semn de întrebare orice formă de evaluare a prestației unui elev: nota deformează, calificativul taie din elanul creator, critica de orice fel, oricît de firavă, alterează. (Nu cu mult timp în urmă am văzut la televizor, într-un promo al unei emisiuni care urma să prezinte o școală particulară de succes, fața drăgălașă a unei profesoare care spunea: ”îi învățăm multe lucruri fără ca ei să știe că învață, ei cred că se joacă. Le sîntem mai curînd prieteni, nu dascăli.” Autoritatea didactică, ca și cea parentală, e, cu alte cuvinte, un instrument perimat. Și periculos. Iar învățarea, efortul, rigoarea sînt mutilante.) În general, concluzia majoră a cărților este aceea că, în fața oricăror mici sau mari derapaje ale celui mic, educatorul nu mai poate miza pe o reacție firească, de bun-simț, rațională, ci pe un discurs elaborat, un curs de psihologie și sociologie. Orice mișcare a copilului trebuie însoțită de un răspuns prompt, vigilent, serios. (Rare sînt cărțile în care am întîlnit, spre exemplu, recomandarea folosirii umorului ca distanță igienică luată față de problemele mărunte în relația copil-adult.) Statul, la rîndul lui, tinde să-i privească pe adulții educatori ca pe niște potențiali agresori: dă – ca în Norvegia, de pildă – legi despre vîrsta la care opinia unui copil trebuie luată în considerare și deschide larg ușa tribunalului pentru orice adolescent nemulțumit de ora la care trebuie să se întoarcă acasă.
S-ar spune deci că modelul ideal al unui educator este acela al unei persoane fără trecut şi fără ficat, complet anesteziate, care are în față nu un copil, ci un adult cu mîini și picioare mici, care are nevoie de ajutor doar ca să traverseze strada. În rest, intervenția noastră mai mult strică. Departe fiind de modelul mai sus amintit, părinții și educatorii sînt năpădiți de sentimente de vinovăție: ei nu știu încă să își pregătească copiii decît pentru un viitor pe care ei și-l pot reprezenta, acela în care există și efort, și compromis, și neplăcere, și frustrare, și eșec, și iritări, și legi nescrise etc.
Nu cred, pe de altă parte, nici în teoria generației mele şi a celor de dinaintea ei, aceea conform căreia un copil nu este la naștere decît un boț de plastilină, iar rolul părinților sau al profesorilor este acela al unui demirug, al unui Pygmalion, care are totul de făcut pentru „a-l aduce la viață“. Știu bine, din experiența mea profesională, cîte abuzuri a născut această convingere pusă în practică, la cote extreme: pedepse, manipulări, umiliri etc. Dar nici nu cred într-o retragere totală a autorității părintești sau didactice, astfel încît între copil și viață să nu fie decît cîteva „straturi“ de prieteni binevoitori care oferă sfaturi la cerere. Copiii vor trăi într-o lume cu ierarhii și nu e rău ca încă din primii lor ani de viață să învețe, de la cei în care au cea mai mare încredere, să exerseze privirea și pe verticală, nu numai pe orizontală. Nu e rău ca primele modele în viață să le fie părinții și educatorii.
Sau poate mă înșel: poate că viitorul va fi cel al relațiilor aliniate la linia orizontului. Dar nu știu dacă asta le va face viața mai liberă sau mai creativă.
Maria Iordănescu este psiholog.