Creştinul: mai multe portrete
În vremurile actuale, chipul creștinului se desenează de multe ori în linii apăsate, groase, ca să fie văzut de departe și să fie sever delimitat de orice tipologie (spirituală sau comunitară) cu care se învecinează. Creștinul este cel care „apără“ (de inamici) sau „păstrează“, sever și încruntat, o tradiție înțeleasă minimal, ca listă de reguli și cod de bune practici; el articulează în primul rînd propria diversitate, atent la deosebirile dintre Răsărit și Apus, dintre modernitate și arhaic sau dintre oraș (evident, decăzut) și un sat arhetipal, inexistent, dar învestit cu puterea apăsătoare a reperului. Sensibil la diferențe și refractar la solul unitar, inefabil, care leagă între ele manifestările în lume ale spiritului, își găsește ca material din care să își contureze identitatea opțiunile și uniformele pe care i le pune la dispoziție lumea: programe politice, mesaje sociale, chiar un cod vestimentar uneori greu de îndurat în zile toride de vară.
Ca o reacție la această modalitate de autorecunoaștere, cărțile „de specialitate“ aleg o strategie opusă și, tocmai prin acest fapt, mult înrudită: creștinul este cel care nu are nimic de-a face cu această lume, el dă socoteală doar în zarea eschatonului și este perfect indiferent față de întrebările pe care istoria i le pune. În plus, adevărul este o chestiune „de specialiști“, formulat scurt și aporetic, fără vreo posibilitate de a fi „tradus“ pe măsura sufletului celui care îl caută.
Alții, puțini, aleg însă o modalitate aparte prin care să își contureze, lăuntric, chipul de creștin: nu static, prin inventarierea unor trăsături distinctive sau crezuri exclusive, ci prin descrierea unui dinamism al Duhului, care îi pune în mișcare. Creștinul este în acest caz cel care se strecoară prin lume, atras irezistibil de Ceruri. Felul său de a fi se descrie ca un stil, nu ca un program. Mereu mobil, itinerant, el este inclasabil după criterii exclusive. Identitatea sa nu este un dat, ci o continuă, infinită apropriere și interiorizare a chemării de dincolo. Iar celălalt, aproapele, devine, din opozant, un reper neprețuit al drumului. Pe scurt, creștinul este cel care se „dezapropriază“ (termen important la André Scrima), făcîndu-se „transparent“ pentru Duhul care îl poartă irezistibil. Iar această transparență nu este gratuită: ea este livrată, ca un dar și o chemare la dialog, celuilalt.
Aleg doar două exemple: Nicolae Steinhardt și (deja amintitul) André Scrima. Ceea ce au în comun este un acut simț al alterității, o sensibilitate față de taina întîlnirii cu celălalt, o experiență fondatoare a dialogului și capacitatea de a recunoaște, în lume, miracolul: ceea ce, cred, se poate traduce prin disponibilitatea ființială de a fi fericit. Primul scrie în Jurnalul fericirii: „Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai senioriale însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber. Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative. Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): D-aia sîntem nobili, ca să avem încredere“. Scrima este pe alocuri mai „radical“, cu atît mai mult cu cît vorbește despre monah și despre felul lui de a fi. De exemplu, într-o serie de însemnări manuscrise, ajunge să vorbească de „politețea monahală“, formulînd, decisiv: „Dacă refuzăm politețea umană pentru austeritatea angelică, cădem în urîciunea bestiilor“1. În alt loc2, trei noi „reguli“ monahale vin să completeze canonul străvechi: călugărul trebuie să nu aibă frică de suferință; să se raporteze la sine însuși cu umor; și să trateze pe novici „grijuliu“ și „cu amabilitate“. De asemenea, bunul-simț, talentul psihologic de a discerne lucrurile, voia bună pe care o dă credința neclintită în Înviere aduc figura austeră a monahului în proximitatea trecătorilor anonimi ai acestei lumi.
Cuceritor, în cele două exemple de mai sus, este felul în care virtuțile evanghelice sînt „traduse“ în virtuți cotidiene, care modelează raportul creștinului, în cîteva dintre ipostazele sale, cu celălalt și cu întîmplările vieții. Afirmată militărește, combativ, credința devine un instrument și un prilej de ceartă. „Tradusă“ ca încredere, ea devine o pecete, o marcă stilistică a unei atitudini: aceea a omului care, cu bucurie, se știe mîngîiat de bătaia aripii Duhului. Dragostea asumată, la fel, ca „poruncă“ devine, în momente de slăbiciune, insuportabilă: ca politețe, însă, ea se poate însoți cu umorul și poate lumina cald existența celuilalt.
Și Steinhardt, și Scrima au fost astfel de creștini: cu ținută nobilă, discreți, politicoși, fericiți. Și mai ales deschiși către celălalt, oricare ar fi el, în spirit de sărbătoare. Asta pentru că se găseau confiscați de dorința de a vedea în lume temelia ei bună, de a nu se sinchisi de rău și de a transforma întîmplările vieții în miracole ale apropierii de Ceruri.
1. Dosar „Ortodoxia“ (DN.ORT.1 – DN. ORT. 42) aflat în Arhiva „André Scrima“, din Fondul André Scrima de la Colegiul „Noua Europă“, Institut de Studii Avansate din Bucureşti. Fragmentul este de găsit la DN.ORT.1.17.
2. Seria de manuscrise „Monahism“ (N20.1 – N20.31), aflate în aceeași Arhivă. Locul exact al acestei probleme este N20.27.
Ioan Alexandru Tofan este conferenţiar univ. dr. la Facultatea de Filozofie şi Ştiinţe Social-Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Dintre cărţile publicate: City Lights. Despre experienţă la Walter Benjamin, Humanitas, 2014.
Foto: flickr