Crăciun fericit! (de altădată)

Stuttgart, început de noiembrie. Oraşul, deja împachetat în beteală şi fundiţe alb-roşii, invadat de Moşi Crăciun, aflat în altă primă audiţie a cîntecelor de sezon (sezon tot mai extins, an după an), grăbit încoace şi-ncolo, înnebunit să cumpere cadouri şi înfricoşat că stocurile de daruri ar putea fi pe terminate. Simţeam cum trepidează frenetic (dacă şi nemţii sînt afectaţi de trepidaţie frenetică, ăsta e deja un semn clar că ceva nu e-n regulă!) şi-l contemplam de pe terasa unei cafenele ce dă înspre Piaţa centrală, unde încercam să-mi încălzesc frigul din oase cu o pătură şi o cafea nefiltrată căreia localnicii îi zic weissbier.  

Agitaţia din tîrg mi-a adus aminte că, totuşi, Stuttgart nu e cu nimic special cînd vine vorba de hărmălaia sărbătorilor. Toate oraşele europene (şi nu numai, evident) se încordează la fel în perioada asta şi se pregătesc pentru diverse asedii. Unele-s comune, molime fără de vaccin, generalizate şi banalizate: asaltul cumpărătorilor hămesiţi, contraofensiva mărfii care se bagă, neruşinarea reclamelor violatoare de bun-gust, răbdare şi decenţă, tupeul lui Moşu’ care evadează din poveste şi, multicolor, bisexual şi intruziv, invadează lumea, ca ambasador plenipotenţiar al tuturor negustorilor planetei. Alte erupţii sînt însă specifice locului. La Bucureşti, de exemplu, separat de epidemiile evocate mai sus, sîntem infectaţi de vulgaritatea televiziunilor-tabloid şi buimăciţi de liturghiile mall-urilor: fiecare magazin cu colindul propriu, madrigale pe zeci de voci asurzitoare, toate în cinstea preafericitului Hruşcă, învingător încă din primul tur. În Franţa, dimpotrivă – discuţii intense despre Crăciun şi pretinsul atac al acestuia împotriva laicităţii statului: două recente decizii judecătoreşti au obligat, întru corectitudine politică, eliminarea reprezentării scenei nativităţii din piaţa centrală, pe motiv de egalitate de tratament cu interzicerea burkăi. Alfel spus, nici un Crăciun fără Ramadan. Pe urmă, în SUA, pe cît de agresiv şi sales director este Moşul, pe atît de agresivi şi corecţi politic sînt duşmanii lui: numeroase proteste ale organizaţiilor ateiste şi ale altor tank-uri de gîndire şi cutii de creiere împotriva expresiilor cu conţinut potenţial creştin şi, deci, incorect. Pe scurt, zorzoane, zaiafet, zumzăială, dar şi zarvă şi zîzanie. Crăciun fake-uit.

Cam astea-mi erau gîndurile şi oile mele cînd mi s-a întîmplat să primesc un minunat cadou. În faţa cafenelei-berărie, un bărbat care semăna cu un român interpreta la saxofon melodii celebre, în speranţa că oraşul agitat se va mai calma, din cînd în cînd, ca să-i dea şi lui un euro. Deşi melodiile se ciocneau octavă-n octavă cu alte cîntece care cotropeau Piaţa dinspre celelalte cafenele-berării şi magazine-cumetrii, saxofonistul se înstăpînise cu destul succes în vadul intrat, încă din debut de novembre, în high season (probabil cu speranţa că, la anu’, Crăciunul va cădea începînd cu 1 septembrie).

Omul meu chiar avea ceva aplecare. Cînd, pe la mijlocul reprezentaţiei, a fredonat prima melodie-amintire din viaţa mea, m-am dus şi eu să-mi achit, nostalgic, biletul de intrare la concert. Era (şi este) o piesă care, deşi nu fusese gîndită să aibă legătură cu Crăciunul, mie îmi aminteşte de această serbare. Aveam, cred, vreo 5-6-7 ani cînd am auzit-o prima oară, într-un decembrie înzăpezit, difuzată în emisiunea de sîmbătă a lui Tudor Vornicu (De la A la Z, parcă…). Şi-mi amintesc exact de momentul încapsulat în memoria mea, cînd, în ajunul Ajunului, imediat după emisiunea cu pricina, mama mă trimisese, cu nu mai ştiu ce inventate pretexte, la Mama Leana, doar-doar de-o face rost de vreo oră fără mine, timp în care să pregătească bradul şi explicaţia venirii Moşului în lipsa beneficiarului suprem. (Era, carevasăzică, un an în care Moşii de serviciu de pînă atunci îşi luaseră, ghinion, zile libere.) Iar naivul din mine habar n-avea că, la întoarcere, avea să-l serbeze pe Moşu’ în contumacie şi, în drum spre bunica, lălăia, inocent, „Le temps des fleurs“ cîntat de Dalida (ori în varianta englezească – aveam să mă documentez mai tîrziu – „Those were the days“, interpretată de Mary Hopkin, ambele versiuni prelucrate, pare-se, după un original rusesc). În orice caz, atunci nici româneşte nu ştiam bine, aşa că momentele florilor ruso-franco-britanice se traduceau perfect prin la-la-la, interpretate cu gîngureli de aburi geruiţi şi de-sub-ghete-zăpadă-ce-cînta-şi-ea, într-o stare de ajun de beatitudine, de bucurie a aşteptării, de linişte troienită. Nu ştiam nici de naşterea ce urma a fi celebrată, nici de colinde sau colindători, nici de ce Moşul fusese poreclit cu nume din poveste şi nici că porecla lui avea să fie repudiată mai tîrziu din raţiuni ideologice. Eram doar băieţelul-fetiţă cu chibrituri, scufiţa care în drum spre bunica fredona, fără să ştie că, la-la-la, those where the days. În realitate, da, chiar acelea au fost momentele, restul parcă nici n-a mai contat, cadourile Moşului (de care nici nu-mi mai amintesc), frumoase probabil, au fost mai degrabă viaţa de apoi a unor momente care, în aşteptarea Vieţii de apoi, au fost magice şi cu flori. Şi cu cartofi copţi pe plita bunicii, piperaţi cu sare grunjoasă şi savuraţi cu savoarea că viscolul de afară n-are cum să te atingă, iar casa bunicilor poate trece prin el, la o adică, exact ca printr-o viitură care se desparte-n două ca să-ţi facă ţie cărare prin mijlocul ei.

Those were the days my friend
We thought they’d never end
We’d sing and dance forever and a day
We’d live the life we choose
We’d fight and never lose
Those were the days, oh yes those were the days
La la la la...

Florentin Ţuca este managing partner la Casa de avocatură Ţuca, Sbârcea & Asociaţii.