Coronavirus, umanitate, responsabilitate
Cînd toată nebunia cu coronavirusul a început în Wuhan, părea mai curînd un scenariu între horror și SF. Am urmărit totul de la început, cu un soi de pasiune morbidă: ceva între uluială și frică.
Da, îmi dădeam seama că se întîmplă în realitate și, în același timp, nu-mi venea să cred că e posibil. Poate și pentru că era vorba de China, o țară cu un regim despre care nu știm în ce măsură reflectă adevărul. Dar cînd îi vedeam pe oamenii din sistemul lor de sănătate îmbrăcați ca niște cosmonauți din filmele cu sfîrșitul lumii, cînd vedeam străzile pustii din Wuhan, iar apoi pe oamenii care erau obligați să poarte măști eram mai mult decît uluită, ca-n fața unei distopii. Cu cît timpul a galopat, cu atît imaginile de pe net au devenit și mai șocante: am văzut oameni băgați cu forța în mașini, presupun că ale poliției, alții pur și simplu căzînd pe stradă. Au apărut clipuri, printre altele, cu un tînăr în maiou care striga, aproape, că vrea să ne spună adevărul despre ce se întîmplă în Wuhan.
După ce l-am văzut, am fost chiar tulburată. M-am întrebat dacă într-un regim dictatorial ca acela de acolo pot să se spună, așa, pe față, lucrurile astea, dacă e real. Mai ales că, în paralel, pe canalele autorizate, tot apăreau imagini cu poporul chinez care ridica in no time noul spital. După vreo două săptămîni am aflat, de astă dată din surse autorizate, că respectivul tînăr, care era avocat și jurnalist, dispăruse. Se presupusese că fusese arestat. Nici pînă azi nu mai știu nimic despre el.
Povestea lui a fost semnalul așteptat de toate sentimentele mele creepy: toate s-au coalizat și contopit într-un șuvoi întunecat. Care-mi susura că lucrurile nu sînt, deloc, la locul lor: locul ăla cu floricele și cîntece ca-n Albă ca Zăpada a lui Disney care face curat în casa piticilor cu animăluțele pădurii. Au urmat scene și mai sinistre în diversele clipuri de pe net, cele cu oameni literalmente închiși în casă, care m-au îngrozit.
Mi-am pus problema, evidentă, pînă unde poți merge cu încercările de oprire a unei epidemii. Răspunsul firesc ar fi pînă acolo unde nu sînt încălcate drepturile omului, pînă acolo unde oamenii sînt tratați conform umanității lor și libertăților lor fundamentale. Ceea ce nu părea deloc că se întîmplă în scenele horror din Wuhan care circulau pe net.
A trecut timpul și virusul a tot migrat, inclusiv spre Europa noastră. Și s-a întîmplat ceva de necrezut, pentru mulți dintre noi: deodată (cel puțin așa a părut) a invadat fix locul viselor noastre. Locul în care mulți am fi vrut (și încă mai vrem, dacă mai apucăm – aici aș pune un emoticon care rînjește, căci sînt deja contaminată de acest mod de exprimare) să ne petrecem bătrînețile. Locul pe care l-am vizita de oricîte ori, în orice părticică a lui. În care aproape totul mi se pare frumos și-n care aproape fiecare petic are o istorie. Desigur, Italia.
Nu a început chiar cu Toscana, unde mi-ar fi plăcut mie să-mi duc zilele, ci cu Veneția și Milano – și ele pe o listă mai lungă. Nenorocitul de virus s-a răspîndit acolo cu nesimțire și perfidie, cu o rapiditate covîrșitoare. Și tot acolo a luat multe vieți. În Italia e clar că statul a avut o altă atitudine față de cetățenii săi: mai normală, mai umană. Pe de altă parte, am putea spune mai nepăsătoare, și întîrziată: desigur, greșind că nu a luat măsuri ferme mai din timp.
Dar cînd statul îți lasă libertate, intervine responsabilitatea fiecăruia. Perioada aia de delay, pînă cînd autoritățile se dumiresc care-i treaba, era cea în care oamenii ar fi trebuit să se responsabilizeze pe cont propriu: nu doar să se spele pe mîini și să nu pună mîna pe față, să se țină deoparte de persoanele care tușesc sau strănută. Ci să evite locurile publice, măcar pe cele unde nu aveau cu tot dinadinsul nevoie să se ducă, cele de leisure și fun. Transportul în comun, pe cît posibil. Din păcate, și apropierile fizice, călătoriile inutile etc.
Da, e clar vorba de schimbarea unui mod de viață. E clar începutul unui nou mod de a-ți duce zilele, deloc plăcut, plin de griji și de reguli. Plin de restricții și de limite. Dar, poate, dacă oamenii ar fi făcut așa mai din timp, ar fi fost mai puține cazuri în Italia.
Nu admir deloc metodele din Wuhan, oricît de eficiente ar fi fost. Cred tot în cele în care oamenii învață de bunăvoie să facă ce trebuie. Desigur, pe fondul măsurilor juste impuse de stat, cele legate de carantină, dar și al amenzilor și chiar închisorii în cazul nerespectării unor reguli care ar duce la răspîndirea epidemiei.
Dar cred că e momentul responsabilizării fiecăruia dintre noi, al unei educații civice și sociale ad-hoc. Din care să înțelegem că, indiferent dacă facem parte sau nu din grupa de vîrstă cea mai defavorizată și mai serios afectată de coronavirus, trebuie să respectăm regulile în egală măsură. Să nu ne expunem și să nu-i expunem pe cei mai fragili dintre noi. Trebuie să înțelegem că, deși aparent sănătoși, putem, de fapt, să nu fim în mod real și să-i îmbolnăvim pe alții.
Că nu e o glumă, nici un scenariu distopic, ci va fi, cel puțin pentru un timp, un mod de viață: unul în care va trebui să îmbinăm autoprotecția cu altruismul. Să supraviețuim fără să devenim fiare.