Copilul tău are ce mînca azi?
O sursă importantă de mîncare, pentru mulți oameni din România, este magazinul social. Pentru susținerea acestui tip de magazin, Legea risipei alimentare ar fi fost salutară. Teoretic, comercianții ar fi fost obligați să doneze produsele aflate în pragul expirării, iar magazinul social ar fi putut să le revîndă, la prețuri simbolice, către acei oameni care nu au nici bani, dar nici nu se încadrează la capitolul „venitul minim garantat“. Pensionari, familii cu copii mulți, familii monoparentale, oameni cu dizabilități, pensionați pe caz de boală, oameni aflați de cealaltă parte a norocului. Legea a fost însă amînată pentru că se dorește, de fapt, scoaterea amendamentului care ar face posibilă funcționarea acestor magazine sociale.
Săptămîna trecută, o știre destul de nebăgată în seamă: ministrul Agriculturii, Petre Daea, a anunțat că Legea risipei alimentare este, din nou, amînată. Motivele invocate au mers de la „inexistența“ metodelor de implementare pînă la „îngrijorarea“ că forma actuală a legii ar putea încuraja un comerț paralel – referindu-se la faptul că, dacă alimentele apropiate de termenul de expirare vor putea fi revîndute, chiar la prețuri extrem de mici, asta ar genera un comerț greu de controlat.
Despre ce este vorba? Acum aproximativ doi ani au existat două inițiative pentru o asemenea lege. Una din partea PNL, alta din partea UDMR. Risipa alimentară e o problemă la nivel global, iar în România se suprapune și peste statistici alarmante ale gradului de sărăcie la care e expusă mai mult de jumătate din populația țării. Cu alte cuvinte, pe de o parte, există comercianți care aruncă zilnic mîncarea care expiră pe rafturi, pe de alta, oameni care mor de foame.
O lege care ar fi obligat comercianții să doneze, în loc să arunce alimentele care se apropie de termenul de expirare, către asociații și ONG-uri din domeniu, ar fi fost una salutară. Însă, în forma ei finală, prezentată de către deputatul PNL Florin Alexe grupului de lucru de la MADR, legea avea o mare hibă: articolul 3 prevedea că revînzarea de produse donate să fie strict interzisă și că orice ONG sau asociație care primește, prin donație, produsele nu are voie să le vîndă mai departe, ci să le doneze, la rîndul lor, către beneficiari.
La prima vedere, articolul pare unul inspirat din proverbul românesc „Dar din dar se face rai“, însă nu are nici o legătură cu realitatea. Căci, în realitate, articolul este un dezastru care, paradoxal, va duce la o lege nu doar inutilă, ci și periculoasă, căci va distruge conceptul de magazin social – pe care, în loc să-l încurajezi, îl vei elimina total din ecuație.
Căci în ecuația donator-beneficiar există mulți pași pe care trebuie să îi respecți, altfel rezultatul va fi unul greșit. Practic, tu obligi prin lege comercianții să doneze acele produse – însă cui le vor dona? Pentru parcursul lor intact pînă la beneficiar ai nevoie de un sistem bine pus la punct care să le preia și să le distribuie beneficiarilor în timp util (să nu uităm că este vorba de alimente care expiră în două-trei zile). Pentru a respecta această fereastră îngustă de timp, ai nevoie să asiguri rapid transportul, în condiții optime (să deții, adică, mașini frigorifice), ai nevoie de un spațiu de depozitare adecvat, de oameni angajați care să le preia și să le distribuie, de oameni care să țină o evidență corectă a produselor, dar și a beneficiarilor. Există în România ONG-uri cu îndeajuns de multă capacitate financiară proprie care să susțină un asemenea sistem? Răspunsul este simplu: nu. Singura soluție pentru ca acele produse donate să nu ajungă la groapa de gunoi este să susții, prin lege, funcționalitatea unui sistem de magazine sociale.
„Ne-am opus“ – mi-a declarat Simon Suitner, managerul SOMARO, singurul magazin social care a rezistat și care funcționează în România de șapte ani. „Am fost prezent la acea ședință făcînd parte din grupul de lucru de la MADR implicat în elaborarea acestei legi. Am susținut și ne-am dorit această lege pentru că, dacă ar fi o lege bună, magazinele sociale ar putea avea marfă mai multă, mai diversă pentru clienții noștri, oameni care nu își permit să cumpere acele produse de pe prima piață. Însă, în forma prezentată atunci, legea făcută tocmai pentru a ne susține ar fi trecut magazinul social în ilegalitate. Am propus, așadar, un compromis: magazinele sociale să poată achiziționa acele produse la 3% din prețul inițial și să avem voie să le revindem cu maximum 25% mai departe. A fost un compromis, pentru că în prezent noi funcționăm pe bază de donații.“
În mod surprinzător, propunerea societății civile a fost acceptată. „Au dat aviz favorabil, iar legea a ajuns în Camera Deputaților, unde a fost votată în proporție de 100%. Cu toate acestea, cu o zi înainte să intre în vigoare, pe 21 mai, ministrul a spus că o amînă pentru finalul anului și că cea mai mare problemă este amendamentul nostru privind revînzarea. Acum, cel mai probabil, va amîna din nou termenul de intrare în vigoare și sîntem din nou acolo de unde am plecat. Argumentația lor este că prin revînzare se deschide drumul pentru tot felul de șmecherii. Contraargumentul nostru e că în România nu interzici mașinile pentru că se merge cu viteză, soluția e să pui poliția pe stradă.“
Realitatea de lîngă noi
Pentru unii, deși nu o știm, fericirea înseamnă și faptul că habar n-avem cît costă un iaurt. Cînd mergem la cumpărături, luăm de pe raft un calup, îl aruncăm în coș, apoi în frigider. Uneori uităm de el cu săptămînile și ne aducem aminte doar cînd îl aruncăm. Pentru alții, însă, fericirea înseamnă să-și poată permite să cumpere acel iaurt nu cu 2 lei – cît costă, în medie, un iaurt într-un supermarket –, ci cu 25 de bani. Dacă, pentru unii, mersul la supermarket este banal, uneori o corvoadă, pentru alții e un lux și un motiv de tristețe, pentru că rareori își permit să cumpere de pe raftul unui supermarket.
„Aici este singurul loc unde mă simt și eu bogată“ – spune o clientă a magazinului SOMARO. Pentru că aici, la magazinul social, ea își permite. Își permite să cumpere după „pofta inimii“. Își cumpără făină și bulion și ulei, uneori mezeluri și lactate și, cînd are noroc, încălțăminte pentru fiul ei. Altfel, în lumea plină de supermarket-uri a Bucureștiului, ea n are ce căuta. Nu are bani. Dar aici are și ea bucuria că se poate „răsfăța“. Ca ea sînt întristător de mulți oameni.
„Zilnic am contact cu clienții care vin în magazinul nostru“ – îmi spune Simon Suitner. Magazinul, al cărui manager este, are la bază un concept austriac, magazinele SOMA fiind înființate în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, la inițiativa privată a unui grup austriac care, văzînd cît de multe produse din sectorul alimentar sînt aruncate și cît de mulți oameni suferă de sărăcie și foame, s-a gîndit la înființarea acestui lanț de magazine sociale. Cum funcționează ele?
În Austria, totul e simplu și logic: unii donatori, adică magazinele mici spre medii, au în spate o poartă unde există o cutie mare de plastic unde, în termen de două-trei zile, angajații depozitează alimentele scoase de pe rafturi; mașinile de la SOMA vin de două-trei ori pe săptămînă, colectează cutiile respective, duc produsele pe rafturile lor, unde le revînd la prețuri extrem de reduse. Nu anunță pe nimeni că au fost acolo, nu există acte, nu există birocrație. Doar o logică plină de bun-simț.
În România, primul magazin SOMARO a fost deschis în urmă cu șapte ani. Au urmat încă două, la Sibiu și Satu Mare, cel din urmă fiind însă închis acum cîțiva ani, pentru că nu au existat furnizori dornici să doneze produse. Căci, în România, mulți preferă să le arunce decît să se lege la cap cu încă o sarcină în plus. Cînd însă găsești pe cineva dispus să doneze, intri într-o junglă birocratică cumplită. Programare la rampă, contracte semnate, acorduri bine puse la punct, certificate de conformitate etc. etc. – totul extrem de rapid, pentru că produsele expiră în doar cîteva zile.
„Dar nu asta este problema“ – spune Simon Suitner –, „problema este că sînt zile în care rafturile magazinelor sînt goale și nu avem marfă pentru clienții noștri, și asta este dureros. Și este păcat. Pentru că există marfa pe care unii o aruncă, iar alții mor de foame.“
Îmi povestește de clienții magazinului. Unii sînt părinți singuri, mame cu doi-trei copii, care se zbat pentru ca viața copiilor lor să fie una normală. Au grijă să fie curați, să ajungă la școală, să aibă temele făcute, să aibă hainele decente, ca să nu fie bătuți de alți copii, să învețe, să aibă o viață mai bună. După ce copilul pleacă la școală, începe însă stresul: ce o să-i pună pe masă cînd vine de la școală? Totul e scump și, oricît s-ar chinui, cu două slujbe, să asigure masa copiilor, este un calvar la care alții nici nu se gîndeesc. „Iar asta ar fi atît de ușor de rezolvat. Produsele există, noi nu trebuie decît să conectăm două grupuri de persoane care altfel nu se întîlnesc. Din păcate, în România te lovești de prea mult dezinteres.“
În alte țări, lucrurile merg de la sine. Există, în țările din Vest, o tradiție în acest sens, există tot felul de sisteme și concepții de a dona produsele care nu mai pot fi folosite pe prima piață. E un principiu atît de simplu: de ce să nu ajuți, cînd poți s-o faci?
În România, birocrație, legislație proastă, dar mai presus de toate, nepăsare. Implicarea socială a multor companii se rezumă doar la campaniile proprii de CSR, cele care aduc vizibilitate imediată. Să donezi alimente pentru magazinele sociale devine deja o responsabilitate în plus și parcă nici nu s-ar vedea atît de mult.
O lege care le-ar obliga să doneze acele alimente aflate în prag de expirare ar fi o gură de oxigen pentru atît de mulți oameni. Însă doar dacă vorbim despre o lege bună – una care să susțină posibilitatea reală de a intermedia accesul oamenilor la acele produse.
Altfel totul este în zadar. Iar pentru taximetristul care muncește zece ore pe zi și care are, în acte, un salariu decent, dar despre care nu știi că are acasă un copil bolnav, pe medicamentele căruia se duc toți banii, mîncarea zilnică va deveni o povară; pensionara a cărei pensie abia îi ajunge nu o să-și mai permită luxul de a mînca un iaurt în fiecare seară; oamenii pentru care hrana zilnică este o problemă își vor pierde încet demnitatea și vor fi ținuți, din nepăsare, pe prima treaptă a piramidei lui Maslow. Și asta pentru că este atît de greu să faci un lucru de bun-simț pentru semenii aflați de cealaltă parte a norocului.
„Produsele există, voința de a le dona – mai puțin. În șapte ani am întîlnit un singur om care ne-a contactat după ce a văzut un reportaj la TVR, spunînd că se bucură mult că ne-a găsit, că firma lui aruncă zilnic alimente și că vrea să ajute. Dar este un singur om în șapte ani. Deși despre asta se tot discută. Se fac conferințe. Politicienii spun că le e frică de șmecherii; sponsorii, că le e greu cu donațiile; alții, că trebuie modificate nu știu ce legi – pe oamenii ăștia eu i-aș întreba dacă au încercat vreodată să culce un copil care nu a mîncat o zi întreagă.“