Copilărie între abuz și senzațional

Ştirile despre copiii abandonaţi, maltrataţi, ucişi, chinuiţi, săraci, furaţi ţin încă prima pagină a ziarelor. Şi primele minute ale celor mai importante ştiri TV. Se dau detalii inimaginabile, se povestesc cu lux de amănunte întîmplări de o cruzime insuportabilă, se fac fotografii şi reconstituiri, se filmează pete de sînge, cadavre, lanţuri, bîte, încăperi insalubre, se iau interviuri celor implicaţi, vecinii şi rudele acuzaţilor îşi dau cu părerea, asistenţii sociali se disculpă, şi totul se încheie cu „atît despre acest caz deocamdată, revenim cu alte amănunte“. La începuturile presei de senzaţii tari, astfel de ştiri făceau înconjurul ţării: se discutau la cozile de la administraţia fiscală sau de la reduceri, în birouri sau pe plajă, la o cafea sau într-un talk-show. Telespectatorul era cuprins, pe măsură ce citea sau asculta descrierea oribilei întîmplări, de un vîrtej de emoţii tari: frustrare, indignare, furie, dorinţă de răzbunare sau dreptate, milă, neputinţă. Între timp, ştirile de la ora 5 au devenit rutină: tot omul ştie că va auzi şi va vedea o întîmplare-două în care victima va fi un copil. Şi pentru că presa ştie că nu mai e nimic senzaţional într-un caz în care un nou-născut este dat cu capul de pereţii maternităţii, inventează un aşa-zis dialog cu cititorii sau ascultătorii: pune întrebări. Întrebări aiuritoare, care nu folosesc la nimic, stîrnesc doar pofta de scandal şi de senzaţional, sub sloganul aparent inocent: „Vrem să intrăm în dialog cu dumneavoastră, cititorii noştri, vrem să ştim ce simţiţi cînd citiţi astfel de ştiri, povestiţi-ne despre furia dvs. sau despre cum aţi face dvs. dreptate dacă aţi putea“. Cum sună întrebările? Iată: „Ce pedeapsă credeţi că merită părinţii care îşi abuzează copiii?“ „De ce tratament ar trebui să aibă parte cel care îşi leagă copilul cu lanţul de pat?“ Pe ce răspuns mizează redactorul cînd lansează o astfel de „dezbatere“? Dar, mai ales, ce face cu răspunsurile primite? La ce (i)-ar folosi ele? 

E foarte bine că presa e neliniştită atunci cînd se întîmplă fapte oribile ale căror victime sînt copiii. E foarte bine că le prezintă. Dar pentru ca astfel de ştiri să devină un demers jurnalistic profesionist şi să nu aibă doar efect de telenovele rupte din realitate, ar trebui să se schimbe două lucruri în felul în care ajung în ziar sau la TV: pe de o parte, mulţimea de informaţii care însoţesc prezentarea cazului ar trebui să vină nu atît din zona „sîngeroasă“, ci din zona contextului social care declanşează sau, în orice caz, face posibile astfel de abuzuri. Cu alte cuvinte, cazurile ar trebui integrate într-o analiză socială, economică, educaţională care ar putea pune pe gînduri şi pe fapte autorităţile care se ocupă cu protecţia copilului, care ar putea responsabiliza vecinii sau rudele abuzatorului şi i-ar putea face mai vigilenţi etc. Pe de altă parte, este important ca fiecare caz prezentat să fie urmărit pînă la capăt, iar pedepsele primite de agresori să fie anunţate. (Trebuie spus că rareori se întîmplă asta, ziarele se grăbesc să anunţe verdicte, să descrie săli de judecată sau să dea detalii despre anchetă doar dacă agresiunea este neobişnuită, dacă victima este o celebritate a lumii interlope sau dacă acuzatul este infractor periculos.) Este important să fie prezentate efectele sărăciei, ale lipsei de educaţie, ale neputinţei autorităţilor, ale micşorării numărului de salariaţi din rîndurile asistenţilor sociali etc. Dar şi soluţiile care s-ar putea găsi pentru ca astfel de abuzuri să nu se mai întîmple. 

Maria Iordănescu este psiholog.