Copilăria şi cărţile ei

Probabil că cea mai prolifică perioadă întru citit mi s-a întîmplat undeva dinspre clasa a V-a, a VI-a pînă spre primul an de liceu. Cititul nu s-a oprit niciodată dup-aia, însă, Doamne cît de intens a fost atunci! Cărţile alea ale copilăriei au venit grămadă şi fără o rînduială anume. Părinţii mei, care mi-au cumpărat şi mi-au sugerat într-un fel – Slavă Domnului – destul de discret şi de lax anumite lecturi, m-au lăsat să pun mîna şi să citesc orice fel de carte din bibliotecă.

Aşa se face că, în şcoala generală, fiind şi avînd capul (şi ultimele file din caietele de şcoală) plin de prinţese şi de rochii cu crinoline, am pus mîna pe Castelul. Ce titlu bun pentru o fetiţă cu poveşti nemuritoare în cap! Mai mult ca sigur că nu am dus cartea pînă la capăt şi nu mai ţin minte dacă dezamăgirea unui titlu seducător, nesusţinut de un conţinut de la care aveam mari aşteptări, m-a făcut să mă uit cu îndoială după la cărţile cu titluri bune, dar cu poveşti dubioase. (Kafka a fost reluat la o vîrstă mai potrivită, discutat intens cu prietenii, lăsat şi reluat lucid şi aşezat mult timp după acel moment.) Tot atunci, de cînd cu primul Castel, alături pe raft se găsea şi Metamorfoza. Sigur, titlu prost, poveste bună. Un om transformat în gîndac!

La vremea aceea, naivitatea vîrstei vedea în poveste doar povestea nu şi făcătura, scriitura, mesajul. Povestea lui Dorian Gray, de pildă, s-a derulat cu repeziciune în faţa ochilor mei, portretul lui a îmbătrînit rapid, pe repede înainte, în lectura mea de copil. Nu era timp şi cunoştinţă pentru consideraţiunile estetizante, dacă mă înţelegeţi. Vag, undeva, a rămas şi morala poveştii. Mult, mult mai tîrziu am înţeles, am simţit şi mirosul florilor, şi atmosfera de după-amiază englezească din lungile descrieri ale grădinii lordului Wotton, făcătura, estetismul şi aşa mai departe.

Tot Wilde m-a făcut să bocesc înspumat cu prinţul lui fericit cu tot. La fel, în seria lecturilor înlăcrimate a intrat şi Fetiţa cu chibrituri a lui Andersen. M-au găsit ai mei umflată de plîns şi suspinînd necontrolat. Foarte, foarte crud acest Andersen. În linie cu „gîndăceii“ Elenei Farago, cu „fefelege“ şi „pui“ pe care-i citeam la şcoală şi la care, la fel, plîngeam de sărea cămeşa de pionier de pe mine.

Seria poveştilor nemuritoare, a celor orientale, O mie şi una de nopţi şi zile de citit mi-au învîrtejat în cap zmei, voinici, spîni, djini, zei şi semizei romani, greci şi celţi. Ce vremuri palpitante! Cîtă fervoare a cititului! Am devenit – în vacanţele de vară – un maestru în ale ascunsului de bunică-mea. Cu toate minunile astea de cărţi în mînă cine mai avea timp şi chef să aducă şerbet şi apă rece şi să răspundă cuviincios cîrdului de (iertare) babe-prietene care se vizitariseau în mai fiecare după-amiază?

Cărţile de aventuri au împletit un capitol separat. La fel de haotic, una peste alta, am zburat cu gîştele lui Nils (numele omonim al autoarei mă umplea de o mîndrie personală), am făcut focul şi am citit urme cu Winnetou, şi, după Douăzeci de mii de leghe sub mări şi una călătorie cu Gipsy Moth, ştiam ca nimeni ce-i aia foc, trincă, sextant, trancheţi şi mai ales care-i stînga şi care-i dreapta cînd spuneai babord şi tribord.

Mai apoi, surorile Brontë au fost preferatele mele multă vreme. Se vede şi după volumele pe care le-am citit şi răscitit: rufoase, crîmpoţite, pătate cu măr, prăjitură şi dulceaţă. (Nu exista – în ciuda insistenţelor tatălui – nici respectul de om mare pentru cartea ca obiect. Cartea era luată, citită, folosită, la revedere!) Ce eroine frumoase şi chinuite! Ce domni Rochesteri şi Heathcliffi neguroşi, frămîntaţi, paradoxali! Mă vedeam cutreierînd dealurile alea vîntoase, despletită, mai mult blondă decît brună, în rochii decadente de dantelă veche. Nu ştiam eu pe atunci, dar se pare că era vorba ceea: cît byronism atîta tumult, domnule. Atît cu lecturile copilăriei. Alea ale maturităţii devin mult prea intime şi nu ne dorim asta.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.