Copiii nimănui

În România, statisticile, evidenţele, listele, calculele privind copiii abandonaţi sînt rare, incomplete, neunitare, ineficiente, greşite. Conform celei mai recente declaraţii făcute în aceste zile de dl Bogdan Panait, secretar de stat al Oficiului Român de Adopţii, în prezent sînt 44.000 de copii aflaţi în instituţii de protecţie sau în grija asistenţilor maternali. Din aceeaşi sursă, aflăm că în anul 2009 se aflau în grija statului 70.000. Cum un copil iese de sub protecţia instituţională doar dacă este adoptat sau dacă a împlinit 18 ani,  iar media anuală a adopţiilor este de cîteva sute, diferenţa de 30.000 între cele două declaraţii este total neverosimilă. Apoi, pe alte site-uri, ale ONG-urilor, ale ziarelor sînt date, tot ca oficiale, alte cifre: 60.000, 55.000 etc.

Costurile pe care le presupune îngrijirea unui copil instituţionalizat sînt diferite de la un judeţ la altul, de la o declaraţie la alta: se vorbeşte despre sume cuprinse între 1000 de lei şi 1800 de lei pe lună. Am încercat apoi să găsesc situaţii, statistici, informări despre zonele din ţară cu potenţial mare de risc de abandon al copiilor: nu sînt de găsit. La fel, nici un cuvînt despre efectele crizei asupra familiilor cu copii, despre rata de abandon în mediul rural şi în mediul urban, despre programele statului de prevenire a abandonului. Un singur lucru este subliniat clar, de presă; însă, nu de stat: numărul asistenţilor maternali s-a micşorat, date fiind reducerile bugetare, reduceri care s-au făcut cu scopul de a face economii. Un copil care iese din îngrijirea unui asistent maternal intră într-o instituţie de protecţie. Tot a statului. Cu alte cuvinte, numărul lor rămîne acelaşi, costurile îngrijirii lor rămîn aproape egale, doar că, în loc să fie crescut într-un mediu familial, copilul va fi crescut între zidurile unei instituţii.

Acum, întrebarea este cum poate fi micşorat numărul copiilor aflaţi în grija statului? Întrebarea are trei posibile răspunsuri: prin reintegrarea copilului în familia lărgită, prin adopţii şi prin programe sociale de prevenire a abandonului. Reintegrarea copilului în familia lărgită presupune programe prin care să fie stimulată decizia rudelor de a-l prelua pe cel abandonat de părinţi: ajutoare sociale, programe de (re)formare profesională şi de stimulare a investiţiilor autohtone sau străine care să creeze locuri de muncă etc. Într-o ţară săracă şi cu guverne care mai de care mai peticite, slabe şanse să se realizeze măcar o parte din programe. Adopţia unui copil este un demers greu de dus la capăt: un copil abandonat devine adoptabil după ce părinţii naturali sînt dispuşi să declare, în faţa unei instanţe, că sînt de acord cu adopţia.  Şi după ce toate rudele  îşi exprimă clar refuzul de a-l prelua pe copil. Lucru extrem de dificil, care durează uneori şi cinci, şase ani, dat fiind că există copii abandonaţi de la naştere, mamele sînt plecate în străinătate, taţii sînt anonimi, rudele sînt de negăsit. Timp în care copiii sînt plimbaţi între instituţii, legi, norme, funcţionari. Apoi, adăugaţi la anii de mai sus timpul petrecut de un părinte care se hotărăşte să adopte, de la momentul deciziei, pînă la clipa în care preia copilul în familie: un an şi jumătate.

Cît despre programele de prevenţie a abandonului, asemănătoare cu cele pentru reintegrare, ele se realizează, cu eforturi nenumărate, doar de către ONG-uri. Statul român pare lipsit de orice putere în protecţia copiilor săi. Ei rămîn doar nişte cifre, în nişte statistici inutile.

Maria Iordănescu este psiholog.