Copiii lumii de azi
Mărturisesc că îmi vine din ce în ce mai greu să împărtășesc optimismul celor care vor să devină părinți: cînd te hotărăști să aduci pe lume un copil, ești motivat, între altele, de speranța într-o lume mai bună; ce rost ar avea să multiplici, cu sînge din sîngele tău, suferința și nenorocul unei lumi din ce în ce mai nefericite? Pentru că, din păcate, spectacolul umanității contemporane e greu de privit și nu lasă loc decît unor firave credințe în supraviețuire. Mi se pare greu de trăit într-o lume care pare să nu audă strigătele disperate de ajutor ale unor copii și tineri aflați în mijlocul bombardamentelor, în mijlocul unor lupte care par să nu se mai sfîrșească și ale căror mize n-au vreo legătură nici cu viața, nici cu moartea lor. Am dat de curînd, în mass-media, peste astfel de mesaje, însoțite de fotografii sau filme. Ele nu par să fi clintit cu nici un milimetru țeava puștilor sau interesele sîngeroase ale combatanților.
Mi se pare greu de privit și de înțeles cum un lider al unei țări civilizate ridică ziduri în fața celor care fug de teroare, sărăcie, crime, torturi. Un președinte care își învață poporul că poate fi în siguranță doar dacă îi privește cu dușmănie, cu suspiciune pe cei care îi cer ajutorul. Mi se pare greu, foarte greu de trăit într-o lume în care liceeni debusolați pot fi transformați în criminali în serie, în care fetițe de zece ani „se sinucid“ în piețe aglomerate, în care copii de cinci ani, scoși din craterele fumegînde lăsate de bombe, țin prima pagină a ziarelor doar între cafeaua de dimineață și prînzul de afaceri.
De fiecare dată cînd aud, văd, citesc astfel de știri, în care copiii lumii sînt măcelăriți, mă aștept ca omenirea întreagă să încremenească. Să se oprească, măcar o clipă, din liniștea cu care își savurează tabieturile, scopurile proprii, viața de fiecare zi și să ceară într-un glas celor care o conduc să oprească măcelul. Sigur, nu sînt naivă să îmi imaginez că acest lucru se poate întîmpla aievea. Nu cred nici că două-trei rînduri într-o revistă, scrise între cafeaua de dimineață și ședința de la prînz, înseamnă mai mult decît două-trei rînduri dintr-o revistă citită între cafeaua de dimineață și pauza de prînz. Cred doar că, la un moment dat, sentimentul neputinței în fața știrilor negre ar trebui să ne irite mai mult, să ne provoace și nu să ne copleșească. Să ne mobilizeze împotriva răului și nu să ne izoleze în teritorii sigure, dar neprimitoare.
După cum spuneam, mi-e greu să împărtășesc optimismul viitorilor părinți. Dar îi admir cu atît mai mult pe toți cei care au puterea să creadă. Să o ia de la capăt în numele și pentru urmașii lor. Care sînt dispuși să parieze, cu sînge din sîngele lor, pe bine, speranță, umanitate. Și sper din toată inima ca ei să aibă dreptate și eu – nu. Sper ca miracolul venirii pe lume a unui copil să poată fi întîmpinat de miracolul – oricît de improbabil – al unei lumi capabile (și) de frumusețe.
Maria Iordănescu este psiholog.