Copiii în fața televizorului

În emisiunile pentru copii, mai toată lumea cîntă şi dansează. Cu mici excepţii, ici-colo o jumătate de oră dedicată poveştilor, spuse sau desenate, televiziunile par să se străduiască din greu să ne convingă că ţara e pregătită cu generaţii noi pentru show-biz, că musteşte de talente în domeniul muzical. Dar, mai ales, televiziunile par a fi convinse că acest tip de emisiuni naşte explozii de rating în rîndul celor mici sau al adolescenţilor. 

Sigur, nu e rău să-ţi doreşti să aduci copiii în faţa televizorului, mai curînd prin muzică decît prin thrillere sau imagini de la locul accidentelelor de pe şoselele patriei. Asta în cazul în care scopul emisiunilor, acela de a descoperi talente autentice şi de a propune celor mici o alternativă verosimilă la orele petrecute în faţa calculatorului, ar putea fi îndeplinit în formatele de emisiuni alese de realizatori. Am cîteva îndoieli... 

Mai întîi, emisiunile cu pricina sînt de neprivit: kitsch-ul care stăpîneşte scenografia, costumele, coregrafia transformă pînă şi cele mai înduioşătoare interpretări ale copiilor în momente de stînjeneală, stupoare, indignare. Unduiri lascive, ochi fardaţi ca de carnaval care se închid şi se deschid obligatoriu către tavan, umeri dezgoliţi, pantofi cu toc nesiguri sub gleznele încă fragile, pumni strînşi coborîţi în deznădejde şi palme deschise, ridicate către soare, versuri despre fericire şi nenoroc, rictusuri de suferinţe atroce sau zîmbete false, rochiţe care se străduiesc cu greu să acopere decent trupurile firave, sacouri cu revere sclipicioase şi cămăşi în culori care te orbesc, toate îi transformă pe bieţii copii în nişte imitaţii jalnice ale modelelor lor mai mari, care deja se lăbărţează pe micul ecran, la orice oră din zi şi din noapte. 

Mai apoi, cred că a miza în exces pe spectacolul facil, lejer, dat de cîteva voci anonime, inocente, dar fără virtuţi speciale pentru a face rating major în rîndul minorilor este un exemplu tipic de inadecvare, de ignoranţă, de nepricepere, de necunoaştere a intereselor şi preocupărilor celor pe care vrei să-i aduci în faţa televizorului. La drept vorbind, cred că grupul-ţintă al acestor emisiuni nu poate fi format decît din părinţii, bunicii şi, cel mult, fraţii mai mari şi mai impresionabili ai protagoniştilor lor. Astfel de emisiuni nu pot fi decît sursă de inspiraţie pentru adulţii care visează să devină părinţi de vedete, cu orice preţ. 

Recunosc, nu-i uşor să realizezi emisiuni pentru copii. Sînt aprigi, necruţători cu telecomanda, n-au răbdare, se plictisesc repede, sînt greu de atras într-un demers educativ, cultural, care nu vizează preocupările lor imediate. Ca redactor sau producător al unei astfel de emisiuni trebuie să ai în gînd cîteva repere atunci cînd porneşti la drum către inima copiilor. În primul rînd, care sînt preocupările, interesele, curiozităţile, trăsăturile emoţionale, capacităţile cognitive ale vîrstei căreia i te adresezi. Mai apoi, suportul părinţilor nu-i deloc de neglijat: pot fi folosiţi ca mediatori între emisiune şi copil, ei avînd la îndemînă mult mai multe mijloace de seducţie pentru a-i convinge pe cei mici să asculte şi să vadă şi altceva decît desene animate şi filme pe calculator; cu alte cuvinte, o emisiune care să convingă părintele de beneficiile ei în plan educativ poate deveni o emisiune urmărită de copilul lui. O emisiune în care informaţia culturală sau ştiinţifică şi limba română folosită corect să-şi găsească locul printre poveşti, jocuri sau animaţii.

Maria Iordănescu este psiholog.