Copacul care a străbătut o mie de kilometri pentru a se întoarce acasă

În timpul Primului Război Mondial, unul dintre fronturi a fost stabilit pe rîul Isonzo, între trupele italiene și cele austro-ungare. Cele două armate erau separate de un teren al nimănui, aflat în bătaia mitralierelor. Dincolo de acesta urmau rînduri succesive de sîrmă ghimpată care protejau tranșeele de asalturile inamicului. Dincolo de tranșee se aflau bateriile de artilerie, spitalul de campanie, atelierele de reparații. Frontul ocupase terenul în profunzime de cîțiva kilometri, pornind de la fîșia de teren dintre avanposturi, secerată permanent de mitraliere și detunată de obuze. Astfel, toate satele din împrejurimi, cu fînețe și ogoare, livezi și vii, fuseseră colonizate cu soldați, iar populația locală evacuată. Practic, peste modestele așezări rurale ale zonei se instalaseră două mari orașe ale ostașilor, cu străzi principale de aprovizionare și transport logistic, cu comandamente și popote, magazii de hrană și muniții, depozite de haine și pături, fierării și ateliere de dulgherie, grajduri și bucătării. Zi de zi, cele două orașe militare enorme, cel italian și cel austro-ungar, palpitau de freamătul a zeci de mii de tineri, majoritatea țărani, aduși să lupte unii contra celorlalți.

Iar ei luptau, căci așa veneau ordinele. Artileria pustia orașul inamic, distrugînd pădurile, dar și casele, bisericile și podurile. Zona cea mai lovită însă era fîșia îngustă dintre tabere, acolo unde se dădeau asalturile. Pe solul calcaros cădeau cele mai multe dintre obuzele mortierelor, gîndite să transforme piatra în șrapnel și să producă cît mai multe victime. Vegetația fusese distrusă cu desăvîrșire, cu excepția unui singur copac, protejat cu atenție de artileria ambelor tabere, căci el servea drept orientare. Aidoma unei fîntîni din care beau apă ambele armate, copacul servea ca reper astfel încît tunarii să nu-și doboare propriii camarazi. Copacul avea să primească numele de Copacul izolat, căci rămăsese realmente singur în micuța vale ce despărțea armatele. După fiecare asalt eșuat, soldații veneau să-și adune morții și, chiar lîngă ciotul copacului, poetul Giuseppe Ungaretti a scris celebra poezie San Martino del Carso care, în cuvinte puține și simple, sintetizează întreaga oroare a războiului: „Din aste case / n-au mai rămas / decît / dărîmături de pietre. / Din cîți / mi-au fost aproape / nici măcar atîta / nu mi-a rămas. / Dar din inimă / nici o cruce nu lipsește. / Mi-i inima / tărîmul cel mai sfîrtecat” (trad. Iulian Filip).

Deși ocupau poziții favorabile, trupele austro-ungare au fost silite să bată în retragere. Luptele interminabile, bombardamentele permanente, diminuarea efectivelor, bolile și penuria, rezultatul previzibil, au făcut ca o retragere organizată să fie mai mult decît necesară. Atunci soldații luară cu ei întregul oraș pe care îl organizaseră cu minuțiozitate. Plecară cu puștile, mitralierele, tunurile, dar și spitalul, popota, comandamentele, corturile, depozitele. Nu uitară, la plecare, să ia cu ei și Copacul izolat, nu pentru că le-ar fi trebuit la ceva acel ciot de lemn, ci pentru că, de-a lungul cumpliților ani de război, acesta le fusese reper și, deja, însemna foarte mult pentru ei. Poate că, la nivel simbolic, Copacul izolat era tot ce puteau lua cu ei din Italia, de la italieni, iar faptul că l-au putut lua era și confirmarea faptului că plecaseră fără să fie înfrînți cu adevărat. Așa se face că ungurii au purtat Copacul izolat la Seghedin și l-au pus la loc de mare cinste.

Dar Copacul izolat era la fel de important pentru italieni cît era și pentru ostașii maghiari, ba poate chiar mai important, după ce menționarea lui de către Ungaretti îl transformase într-un simbol al rănilor războiului. Trunchiul copacului, ucis de explozii, sfîrtecat de gloanțe, dar totuși întreg, vorbea despre sacrificiul sutelor de mii de tineri care muriseră pe fîșia îngustă dintre cele două orașe ale războiului. Astfel că, în 2013, pentru cîteva luni, în urma eforturilor mai multor organizații culturale italiene, Copacul izolat s-a reîntors acolo unde îi încolțiseră, firave, primele rădăcini. Și a fost, din nou, împreună cu o sută de mii de băieți italieni care, acum un veac, forfoteau prin orașul taberelor și cazărmilor, asupra căruia cădeau mereu obuzele inamice. I-a găsit pe tineri tot acolo, la fel de tineri, perfect aliniați și răspunzînd „Prezent!” pentru eternitate, în cel mai mare mausoleu militar din Italia, la Redipuglia.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons