Consumatori de muzici fine

29 februarie 2012   Societate

Un tip, nemulţumit din fire şi extrem de labil, pe nume Faust caută fericirea şi înţelepciunea în viaţă. I le oferă un personaj dubios pe nume Mefistofel. În schimbul sufletului său după moarte, Faust ar urma să guste din toate bunătăţile vieţii pe pămînt. Reuşeşte să nenorocească iremediabil o tînără prostuţă, pe Margareta, visează cai troieni pe pereţi în Grecia antică în compania unei fluşturatice, Elena, nu e mulţumit de nimic din ce-i oferă Mefistofel şi, la final, nici măcar nu-şi respectă contractul cu personajul dubios care s-a dat peste cap să-i facă pe plac. Faust e recuperat în lumea îngerilor.

Această poveste cîntată am ascultat-o şi am văzut-o zilele trecute la Operă. Am recunoscut întotdeauna deschis că, în ce priveşte muzica clasică, la mine în cap e un haos desăvîrşit. Lipsindu-mi o cultură temeinică muzicală de gen, preferinţele mele sînt cele conduse exclusiv de afecte intestine. Bach mă emoţionează întotdeauna, Beethoven doar pe alocuri, Mozart mă face să rîd, părţile uşor atonale din Sibelius mi-au plăcut doar cînd mi s-au explicat, corurile gregoriene au ajuns să mă plictisească prin suprautilizare în filme proaste, tînguirea paiaţei lui Leoncavallo îmi umple somatic ochii de lacrimi. Destăinuindu-vă toate acestea, evident că n-o să mă apuc a clasifica în nici un fel prestaţia inimoşilor artişti pe care i-am ascultat la Operă. Vă voi povesti cîteva lucruri, însă, despre public.

Publicul de operă s-a democratizat. La fel cum s-a întîmplat acum mulţi ani cu pasagerii curselor aeriene – care se îmbrăcau frumos în cinstea călătoriei –, nu prea mai vezi normă în comportamentul acestui public. E o amestecătură teribil de pitorească. De la clasicele dame în blănuri şi domni în paltoane negre, pînă la tineri în geci, blugi şi bocanci. Drept e că spectacolul a picat într-un februarie friguros şi troienit iar şansele de a vedea umeri goi şi colane preţioase strălucind în loji păreau tare mici. Unde mai pui că mormanele de zăpadă şi bălţile care trebuiau înfruntate pînă la intrarea în clădire excludeau cumva posibilitatea expunerii unor glezne fine încătuşate în pantofi deopotrivă de fini. Cîţiva veniseră şi cu copiii. La primă vedere mi s-a părut a fi un gest de salutat. Foarte frumos. Îi culturalizezi pe copii de mici. Nimerindu-mă însă cu o fetiţă de vreo cinci ani în spatele locului pe care stăteam, mi-am cam înghiţit vorbele. Evident, copila întreba tot despre tot. Şi cum un copil la vîrsta aia nu-şi poate doza tonalitatea în şoapte discrete de oameni mari, vocişoara clinchetitoare ne-a însoţit pînă la final de spectacol. Diavolul cu perucă roşie, strălucitoare i-a plăcut cel mai mult. Drept e că nici mama nu părea a şti prea multe despre poveste şi i-a turnat nişte invenţii care m-au făcut să rîd cît am putut eu de înăbuşit. Am înţeles-o pe copilă. S-a plictisit la un moment dat, s-a foit în momentele de murmur liric, ne-a scăpat în cîteva rînduri în poală un fular cu un model haios de pinguin de fetru aplicat pe mijlocul ţesăturii.

Mai în faţă, la acelaşi balcon, stătea tipul atoateştiutorului. Explica cu gesturi largi, ţinînd ferm în mîna dreaptă o sticlă de apă plată care clipocea, nişte principii de scenografie amicei de lîngă el. Mai alături, un cuplu în vîrstă o luase binişor înaintea poveştii developate pe scenă şi povestea deja finalul. Cîţiva se încăpăţînau să facă poze cu telefonul în ciuda numeroaselor atenţionări transmise pe muteşte de un bodyguard grăsuţ. Alţii nu erau tocmai acomodaţi cu protocolul aplaudatului oportun şi omagiau astfel orice avînt muzical care părea a fi un final de partitură. Corul le-a plăcut cel mai tare.

Recuperarea divină de la final a lui Faust a fost însoţită de un incident lumesc pe scenă. Unul dintre îngerii din cor, o doamnă trupeşă şi cît se poate de drăguţă, slăvind în rînd cu ceilalţi îngeri măreţia dumnezeirii, îşi ridică, aşa cum cerea coregrafia, braţele vînjoase spre cer. Rochia ei albă căzu pînă la brîu. Îngerii nu poartă sutien. Doamna s-a recompus imediat şi în cel mai simpatic mod cu putinţă. Eu am aplaudat pînă m-au durut palmele.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.

Mai multe