Constanţa, oraşul sub perfuzie

18 februarie 2015   Societate

Nu e deloc cel aşteptat, dar fie. Este totuşi primarul Constanţei. Pantaloni trei sferturi, bocanci militari, tricou mulat pe piept, bereta de revoluţionar sud-american, Radu Mazăre intră în biroul – destinat vizitatorilor – din White House (jargon local pentru complexul Primărie, Consiliu Judeţean) Constanţa, urmat de şefa sa de cabinet. Cîteva obiecte-fetiş pe lîngă fereastră, un peisaj marin pe parchet, cu un singur personaj principal: primarul, făcînd surf. „It’s your girl friend?“, îl întreabă nonşalant pe colegul cu care venisem din Paris, Charles Haquet (reporter la L’Express). Rămînem interzişi… „No, it is my translator“, răspunde Charles. „Oh, he-he…“, rîde atoateştiutor Radu Mazăre. Start pentru aproape zece ore în compania excentricului edil de la malul mării, în căutarea unui adevăr pe care nici acum nu l-am descifrat în totalitate. Despre Constanţa se pot spune multe, însă probabil că cel mai des se regretă urbea de altădată.

Despre Constanţa se mai poate spune că este încă unul din principalele oraşe ale României, dar se mai spune cu siguranţă că este singurul care, în 25 de ani trecuţi de la căderea comunismului, nu a evoluat. Dimpotrivă, involuţia a devenit o stare de spirit cotidiană, care avansează în aceeaşi proporţie în care creşte, în schimb, popularitatea longevivului ei primar: Radu Mazăre este primar de 14 ani. La cei 46 de ani ai săi, este cunoscut ca fiind un cameleon, un obişnuit al carnavalurilor de la Mamaia, staţiunea care continuă oraşul reşedinţă de judeţ, un amfitrion care îmbracă orice costum, de la Napoleon la vreun faraon, de la Ştefan cel Mare la Cezar, şi care este mereu înconjurat de femei superbe.

Ne şi prevenise, de fapt, încă de la apariţia sa în birou: „Îmi plac femeile“. Este, susţine el, şi unul din motivele pentru care populaţia cu vîrste cuprinse între 30-55 de ani din Constanţa nu prea îl votează: „Sînt invidioşi bărbaţii. Eu am ce femei doresc, ei sînt condamnaţi la soţiile lor“. Iar femeile, ei bine, ele nu se exprimă.

Despre Constanţa se mai poate spune că este port şi că este Tomis, oraşul Cazinoului istoric, dar se mai spune sigur că este un oraş care surprinde: apatic în realitate, acceptînd o stare de fapt impusă artificial de un primar care ştie să-şi asigure simpatia şi chiar adulaţia unei părţi a populaţiei.

Un oraş deci fragmentat, împărţit între o parte a populaţiei care se complace într-o stare de apatie în faţa degradării urbei – Cazinoul în ruine, străzile pline de gropi, clădirile istorice (ca hotelul în care locuise Mihai Eminescu) abandonate iederei şi prafului, aleile pietonale pline de hîrtoape, casele părăsite şi în paragină – şi de adulaţie a primarului, şi o parte nemulţumită de starea de „batjocură“ incipientă în care sînt ţinuţi artificial constănţenii. Primii îi afişează fotografia asemeni unei icoane în bibliotecă, nu departe de cel mai important obiect din casă, televizorul, ceilalţi îşi afişează oful pe reţelele sociale, preferînd fuga din viaţa reală şi retragerea într-o realitate virtuală în care, surprinzător, primarul omniscient şi omnipotent nu a reuşit (sau nu a vrut) să pătrundă. Un loc unde glasul lor este acerb, nemilos, acut, foarte-foarte amar: „Constănţenii, în majoritate, îl vor pe Mazăre, îl divinizează, pur şi simplu vor să fie, uneori inconştient, batjocoriţi. Nesimţirea nu are etnie, dar e sinonimă cu Balcanii, iar epicentrul e la Constanţa…“. Masochism, deci, dorinţa de a fi luaţi în seamă de un primar supramediatizat care trăieşte într-o bulă suprarealistă, preferate indiferenţei clasice din orice manual de întrebuinţare al vreunui oraş? Un primar care investeşte banii pe care îi are mai ales în staţiunea Mamaia, şi mai puţin în Constanţa?

Cert este că, da, după cîteva ore de discutat în biroul primarului din Casa Albă a Constanţei, ore întrerupte doar de arătarea unor fotografii de vacanţă din telefonul lui Radu Mazăre, cu cele cinci iubite oficiale, de venirea uneia dintre fete, da, pentru a-i da un sărut fugar pe obraz, am ieşit pentru a merge, invitaţi de primar, la prînz. La Marină. Drumul, presărat cu admiraţie. Femei în vîrstă, oprindu-se, emoţionate, din drum, pentru a-i face cu mîna, a-i trimite bezele… primarul nu este doar primar, ci un dandy, un prinţ adulat şi plăcut la vedere. Bănuiesc că aceasta este jumătatea de Constanţă care îl iubeşte, care îl votează, îl adulează. E conştient şi primarul, iar curba adulaţiei are la el forma unui tricorn stil Napoleon: foarte tineri şi foarte bătrîni, nu intelectuali, doar cei care îl admiră pentru stilul nonşalant de a-şi trăi viaţa (îmbrăcăminte degajată, petreceri, călătorii, carnavaluri, lux), pentru posibilitatea „de a avea cîte femei vreau“, dixit Radu Mazăre (mai ales bărbaţii trecuţi de 40 de ani, care au o singură nevastă acasă…), pentru generozitatea cu care împarte ajutoare sociale, pachete cu mîncare, construieşte locuinţe sociale pentru cei expropriaţi în urma restiturii caselor naţionalizate către proprietarii de drept (pensionarii, în prioritate).

Un primar… penal. Atît la propriu, cît şi la figurat. În argou, cuvîntul desemnează, mai bine ca oricare altul în limba română, excentricitatea lui Radu Mazăre, stilul vestimentar şi tupeul lingvistic. În realitate, ei bine, primarul din Constanţa are cîteva dosare la activ… trei, cel puţin, însă aceste dosare nu sînt motive de îngrijorare, ci de mîndrie. „Andreea, arată-le fotografiile din ziua cînd m-au arestat, la Bucureşti!“, îi cere el şefei de cabinet. „Cînd poliţiştii au venit să mă aresteze, în aprilie trecut ş2014ţ, totul fusese bine organizat, mi-au pus cătuşele, televiziunile erau acolo, dar nu m-au ţinut decît 24 de ore, căci nu aveau nimic împotriva mea.“ Ce crede el despre dosarele care îi stau atîrnate deasupra capului ca o sabie a lui Damocles? Despre afacerea de corupţie, despre bacşişul dat de un om de afaceri din Israel, cu ocazia licitaţiei pentru construirea de locuinţe sociale, un contract de opt milioane de euro pentru care primarul se spune că ar fi primit 175.000 de euro? „Ei, poliţiştii spun că sînt corupt pentru că au găsit 80.000 de euro pe unul din conturile mele din Israel, însă e doar o coincidenţă, un prieten care mi-a rambursat o datorie. Şi ce sens ar fi avut ca acest om de afaceri să mă corupă, cînd era singurul candidat?“ Pentru Radu Mazăre, acuzat de implicare şi în retrocedarea unor terenuri din Mamaia, este vorba doar de răzbunare şi de încrîncenare împotriva lui din cauze politice. Membru al Partidului Social-Democrat, condus de actualul prim-ministru Victor Ponta, Mazăre afirmă că cel care îi vrea cu adevărat pielea este fostul preşedinte al ţării, Traian Băsescu, constănţean şi fost căpitan de navă. Portul Constanţa, în care pînă nu demult Constanţa deţinea părţi, ar fi dorit atît de stat, cît şi de alte interese… internaţionale. Convocat deci cu regularitate de judecători, Radu Mazăre este înconjurat de o armată de avocaţi şi nu are dreptul de a părăsi teritoriul ţării. Cotidianul îi este legănat, dulce, de teama de atotputernica Direcţie Naţională Anticorupţie, care i-ar fi pus şi ea, afirmă primarul, „gînd rău“. Întrebată dacă se teme de el, Laura Codruţa Kövesi, şefa acestei instituţii de care acum se tem toţi politicienii români, spune clar că nu: „Ancheta nu s-a încheiat, dar avem suficiente probe deja împotriva lui“. Surprinzător, acest subiect nu pare să-i intereseze pe constănţeni. Cotidianul lor este ritmat de organizarea carnavalurilor, de distribuirea ajutoarelor de la Primărie, de alegerile locale în timpul cărora îşi votează primarul în majoritate, 65%, o performanţă surprinzătoare pentru o urbe de 300.000 de locuitori tradiţional de dreapta. „Are sensul marketingului“, consideră analista Sandra Pralong, preşedinta fundaţiei anticorupţie „Erupţie Anticorupţie“, descendentă a unei vechi familii constănţene şi al cărei strămoş a fost chiar primar al oraşului. „Este un animal politic. Şi-a asigurat fidelitatea localnicilor.“

Unde sînt însă ceilalţi, cei capabili să-i reziste? Pentru Dragoş, unul din bloggerii care îl critică pe reţelele sociale, oricum toţi politicienii români sînt la fel, iar românii în sine nu au cultura protestului. Pentru Enache Tuşa, autorul unei lucrări remarcabile, Imaginar politic şi identităţi colective în Dobrogea (editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2011), complacerea populaţiei din zona aceasta ar avea de-a face cu moştenirea lăsată de colonizatori – turci şi alţii –, dar şi cu caracterul ancestral al populaţiei din zona aceasta (de origine grecească). Complacere şi corupţie sau complacere în corupţie?

Quid atunci de intelectualii din Constanţa, oraş unde există mai multe universităţi, o viaţă culturală, literară… unde sînt ei şi de ce nu spun nimic, nu ies în stradă, de ce nu, împotriva acestei doze de incultură care roade oraşul asemeni unei molime? Cum altcumva poţi numi abandonarea ruinelor vechii cetăţi romane Tomis, abandonarea Cazinoului bijuterie din Belle Époque, a clădirilor istorice? Sandina Iulia Vasile, profesor la Universitatea „Ovidius“, crede că „ar trebui să existe o politică şi o strategie culturală, una dezvoltată la scară regională. Or, un intelectual sau un artist nu strigă niciodată, el nu poate rivaliza cu pasiunile dezlănţuite de campaniile politice“. Ar fi nevoie, crede acest profesor universitar care a părăsit Capitala în urmă cu treizeci de ani, de „responsabilitate civică, inteligenţă colectivă, inovaţie, calitate a discursului şi a activităţilor, diversitate, management al resurselor culturale, mai puţin festivism şi mai multă profunzime“. Intelectualii nu tac, consideră doamna Vasile, ci doar vorbesc în monolog. E nevoie de un cor al intelectualilor care devin lideri.

În seara dinaintea plecării, după o săptămînă petrecută în Constanţa, un oraş pe care l-am simţit mai distrus decît în urmă cu 23 de ani, cînd îl văzusem ultima oară, la teatrul municipal se juca piesa Trei surori, de Cehov, în regia lui Dominic Dembinski. Sala era plină, arhiplină. La final, spectatorii au aplaudat îndelung, în picioare, însă nici unul nu zîmbea: piesa, o excelentă montare, derulează povestea a trei surori, toate nemulţumite de viaţa lor ternă, monotonă, lipsită de substanţă, toate dorind să plece spre alte zări, nici una neavînd curajul. Era povestea lor. Adevărul doare. Dar nu suficient, niciodată suficient.  

Iulia Badea-Guéritée este jurnalist la Courrier International.

Foto: G. Strâmboaia

Mai multe