Consiliul copiilor
Pe vremea cînd lucram într-o organizaţie pentru copii aflaţi în dificultate, am coordonat proiectul numit „Consiliul copiilor“. Pe scurt, era vorba despre înfiinţarea unei primării, în care funcţiile de conducere – primar, viceprimar şi vreo şase consilieri – să fie deţinute de copii aleşi prin vot, din rîndul comunităţii lor. Lucrurile s-au desfăşurat după tot tipicul: candidaţi înscrişi, campanie electorală, buget alocat fiecărui candidat în mod egal, birou electoral, afişe, sloganuri, promisiuni, toate realizate de şi pentru copii.
De departe cea mai savuroasă dintre etape a fost cea în care s-a desfăşurat campania electorală: după un mic instructaj făcut candidaţilor, în care le-am povestit ce înseamnă un program electoral, cu ce promisiuni se pot prezenta în faţa alegătorilor, ce e legal şi ce nu, ce reguli de fair-play trebuie să respecte, au început să curgă reclamaţii, întrebări, uimiri, cereri de lămuriri, şi de-o parte şi de cealaltă: „Doamnă, ăsta chiar are bani să facă trei piscine, aşa cum promite?“, „Ce crede el, că dacă mi-a dat o minge răsuflată, o să-l votez toată viaţa?“, „Pe cine să aleg, pe soră-mea sau pe prietenul meu cel mai bun?“, „Doamnă, ăsta promite peste tot că dă discotecă în fiecare seară dacă îl alegem, dar eu vreau teren de tenis, nu discotecă, şi nimeni nu promite teren de tenis!“; „Am voie să le dau alegătorilor bomboane de ziua mea?“, „Dacă sînt corigent la matematică am voie să candidez?“, „Dacă voi cîştiga alegerile, cine mă ajută să mă ţin de promisiuni?“, „Cum să fac să fiu ascultat dacă ajung primar?“. Au pictat afişe electorale, au organizat spectacole, concursuri, trataţii cu prăjituri făcute de adulţi, au încercat jocuri de seducţie cu coordonatorul de proiect etc. În luptă au fost aruncate toate resursele: banii de buzunar, cadourile primite de Crăciun sau de Paşte, încercări de trafic de influenţă printre adulţii din organizaţie, gablonzuri, mingi, dulciuri, promisiuni etc.
La întîlnirile cu alegătorii, candidaţii au fost nevoiţi să răspundă la întrebări dure, clare, directe: „De unde o să ai bani să faci asta?“, „La ce ne-ar folosi să faci astalaltă?“, „La ce bun un primar sau un viceprimar?“, „Dacă nu eşti bun ca primar sau consilier, cum te pot schimba?“, „Dacă ai să fii primar, ai să ţii partea fraţilor tăi sociali?“, „ Dacă eşti consilier şi te faultez la fotbal, o să fiu pedepsit?“.
Trebuie să spun că, dincolo de hazul şi inocenţa întîlnirilor electorale, alegerile au fost cîştigate, însă, de cei care au avut promisiuni realiste, realizabile. Aleşii copiilor şi-au luat rolul în serios: la şedinţele din „primărie“ au discutat problemele reale ale copiilor din organizaţie: relaţia cu şcoala, cu potenţialii viitori angajatori, programe de meditaţii pentru examene sau de educaţie sexuală. Rezultatele obţinute în urma desfăşurării proiectului de-a lungul a cîţiva ani buni n-au fost deloc rele: au obţinut bani din vînzarea hîrtiei pentru a le face cadouri copiilor internaţi în Spitalul „Victor Babeş“, au organizat echipe de voluntari care să ajute azilul de bătrîni de la Străuleşti, au realizat un regulament de ordine interioară, au împărţit sarcini pentru respectarea lui, au strîns bani pentru meditatori etc. De-a lungul timpului, am avut un primar care a demisionat din cauza situaţiei şcolare care s-a degradat, un viceprimar care a abandonat funcţia fiindcă s-a îndrăgostit şi trei consilieri care au fost demişi fiindcă au încălcat legile date chiar de ei.
Orice asemănare sau, dimpotrivă, diferenţe notabile între lumea electorală a adulţilor şi cea a copiilor nu sînt deloc întîmplătoare.
Maria Iordănescu este psiholog.