Conjugopatii în literatură: familia și gelozia „tradițională“
Titlul romanului esențial al lui Camil Petrescu din 1930, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, așază în același rînd cei doi termeni, dragoste și război, ca pe niște vectori egali și de sens contrar, iar unele ediții au dus ideea mai departe, tipărind cele două părți în volume separate. E de așteptat ca și în carte raportul de forțe să se păstreze.
La o analiză pe detalii, povestea de dragoste dintre Ștefan și Ela se compune din cîteva momente de tandrețe, cîteva partide de sex, mai multe flirturi fragile și destule comportamente de seducție forțate. Cam puțin pentru o căsnicie (care se dorea) pe viață. Poate a fost cîndva bine între ei, dar asta sună mai mult ca un postulat, asumat de narator și de-abia schițat de autor în cîteva scene înfrumusețate post-factum, cu nostalgia aferentă retrospecției. Cea mai mare parte a relației dintre cei doi se consumă într-un război tacticizat pînă la uzură, întrerupt de cîteva atacuri brutale și întreținut dintr-o parte de orgoliu, iar din cealaltă parte din interes.
La o analiză psihologică speculativă se poate spune că există un singur protagonist care se bate de cele mai multe ori singur. (Cam ca Edward Norton în Fight Club.)
Ruperea relațiilor diplomatice. Mobilizarea generală
Relația lor e destul de necoaptă, iar cei doi prea tineri ca să gestioneze fără pierderi o repoziționare de statut (după o moștenire neașteptată) în societatea Bucureștiului Belle Époque. Se trezesc dintr-o dată într-un peisaj necunoscut, în mijlocul seratelor și saloanelor cu oameni de afaceri cu statul & oameni ai statului, frivolități și dansatori, jocuri politice și trafic de influență. În timp ce Ștefan se opune rigid absorbției în acest vîrtej, Ela începe să guste plăcerile vieții mondene. Țara-i mică, mesele puține, se știe. Presiunea socială e foarte mare, dacă nu mai aparții cercului, cazi și mai jos de unde ai venit. („Infernul sînt ceilalți“ avea să fie enunțat un pic mai tîrziu.) Aici e vorba de coduri de vestimentație, dansuri de societate, comportamente de afișaj, discuții de umplutură – lucruri pe care Ștefan nu le stăpînește, ba mai mult, îi activează sensibilități mai vechi, vizitează locurile fragile ale ego-ului său.
Recunoaște și el că acolo e problema. Faptul că era răsfățat și admirat de una dintre cele mai dorite studente din Universitate îl scotea cu mîini invizibile deasupra celorlalți. „Cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.“ Cînd și cum s-a produs fisura inițială în stima de sine nu vom afla niciodată. Cert este că în lăcașul preformat încape Ela. Acolo unde nu se potrivește, Gheorghidiu e nevoit să ajusteze (nu e chiar modelul lui de frumusețe și nici de inteligență), iar ea toarnă peste admirație cu nemiluita și inocență mimată.
Vine însă momentul cînd trebuie să constate urmele adevărului și să ia măsuri, dar tocmai orgoliul îl împiedică să facă ceva. Prăbușirea peretelui de-abia tencuit, aranjat în locul celui care lipsea din construcție, produce înclinarea periculoasă a conștiinței de sine, amenințată de colaps. Din păcate, e puțin cam tîrziu. Dansatorul G. a intrat în scenă, lumea știe, iar el știe că lumea știe.
Spargerea frontului la Odobești
Cînd nu se ocupă cu rememorarea chinuitoare a trecutului cu Ela, Gheorghidiu luptă să mențină aparențele la un nivel acceptabil atît pentru el, cît și pentru ceilalți. Dar e cam la fel cum și-ar îngroșa vocea sau ar tuși mai tare ca să le ascundă celor de față scîrțîitul sumbru al grinzilor care stau să se desprindă din tavan. Un singur week-end în „vilegiatură“, la Odobești, îi este fatal. Spectacolul degradării căsniciei e de nesuportat, aproape grotesc – locurile în mașini sînt aranjate pentru ca femeile să stea lîngă amanți, scaunele de la masă sînt și ele parcă puse cu mîna pentru Ela și dansator, tufa de liliac apare exact cînd nu trebuie, mai e și e grădina periculoasă din spatele pridvorului, unde perechea nou formată se poate retrage în intimitate, în fine. O regie implacabilă în spatele dezastrului personal. Greșeala lui vine din faptul că e convins că și ceilalți văd cu aceiași ochi ce vede el, deși, evident, ei nu stau pe în locul lui (e o falsă identificare aici), iar asta îi adîncește leziunea primară. Cineva bun la inimă îl asigură că asta e norma de comportament în astfel de societăți, nu trebuie să o ia personal. Dar el tocmai asta nu poate să accepte, că are soarta celorlalți.
La conacul de la Odobești, în numai trei zile de suferință acută, ideile lui Gheorghidiu încep să se articuleze după principiul ideilor (în cel mai bun caz) prevalente care înlănțuie toate ideile colaterale și orientează gîndirea monotematic. După Predescu, ideea prevalentă e cea care poartă personalitatea spre „oceanul neliniștit al delirului“. (Dacă mai existau îndoieli că psihiatria a fost poezie înainte să devină știință.) Pe de altă parte, delirul de gelozie e foarte greu de deosebit de gelozia fondată. Trebuie luate în calcul amplitudinea ideii, aspectul obsesional și caracterul ei incredibil (tot V. Predescu).
Gheorghidiu susține că nu e cazul la el. „Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deși am suferit atît din cauza iubirii.“ Eul care ar trebui să medieze conflictul e cam fragil, cum spuneam – cu un perete consolidat prin fuziunea cu Ela. Pînă la urmă, de unde atîta oroare că dansatorul G. i-ar atinge nevasta? Ea a devenit el și asta înseamnă că el e odată cu ea, conștiința insuportabil de lucidă a prihănirii ei de către dansatorul G. Interesant e că pînă pe la jumătatea primei părți nu e pomenit numele de Ela (apoi apare sporadic), în tot restul cărții e vorba de nevastă-mea. Pare doar o extensie a lui, dar cu un corp al ei. (În condițiile în care orgoliul e extensia păguboasă a stimei de sine.)
Represaliile de la București
Întors acasă, ca „un general înfrînt și fugărit“, Gheorghidiu contabilizează resturile „înspăimîntătoare ale armatei sale frumoase și strălucitoare“ (din nou prestigiul său e adus în prim plan) și se hotărăște, previzibil, să facă manevre de paradă și represalii brutale – se afișează cu o brunetă, aduce o prostituată în patul lor, iar Ela ripostează în noaptea de 15 februarie, cînd dispare de acasă. Urmează despărțirea oficială și prelungiri improbabile ale relației, cu flirturi și regăsiri, un fel de joc de-a șoarecele și pisica.
Cea mai mare parte a timpului, Gheorghidiu și-o petrece în obsesii, unele extrem de neplăcute și intruzive. Își impune fără succes un program de înlăturarea a elementului nedorit din cîmpul conștiinței, un repaus mental de măcar două ore/zi. (E și aici o doză de hiperstenicitate.) „Atenția și luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, așa cum de altfel atenția sporește și durerea de dinți. Marii voluptuoși și care trăiesc intens viața sînt neapărat ultralucizi.“ (Slabă consolare.)
Suferința devine fizică pentru „omul cu sensibilitate năzdrăvană“ (cum îi spune o confidentă mai tolerantă cu viața care ni se dă). Nu mai poate mînca, nu mai poate dormi, se degradează chinuit de dureri ulceroase. În absența palpabilă a fostei, devine vizibil că structura obsesională premorbidă e cea care trasează liniile de front în care Gheorghidiu trage împotriva lui însuși cu încrîncenare.
Încercuirea de la Cîmpulung
Vine anul 1916 și la orizont se profilează vara apăsătoare dinaintea intrării României în război. Deocamdată e o primăvară crudă, alertă în toate detaliile ei (pagini de literatură în care Camil Petrescu dă măsura tehnicii sale fără egal). Gheorghidiu e concentrat în Piatra Craiului, Ela se instalează la Cîmpulung pentru a-și petrece vara, dar (chipurile) și pentru a fi mai aproape de soțul ei. Gelozia și suspiciunea au revenit în prim plan. Gheorghidiu face un rol de detectiv în aceeași combinație luciditate – hiperprosexie sectorizată. Concluziile lui se pot înscrie în normal sau în zona nebuloasă a interpretării și chiar a intuiției delirante. Adevărul clinic e greu de găsit în practică și cu atît mai greu într-o narațiune în care autorul operează abil și extrage date concrete, verigile de legătură dintre acțiuni, menținîndu-și protagonistul captiv în propriul raționament, incapabil sau neinteresat să se confrunte cu realitatea obiectuală.
După o partidă de sex, Gheorghidiu observă că Ela folosește un gest de cochetărie, aprinzîndu-și țigara, care (zice el) i ar fi fost străin la începutul relației. Remarca e fină și pătrunzătoare, îi urmează însă atribuirea într-un sens prestabilit subiectiv și raționamentul pe scurtătură – ea nu avea de unde să-și însușească un astfel de gest decît după alte partide de sex în compania unui bărbat din lumea celor tirés à quatre épingles, mai exact a oponentului său (un nou decupaj logic în favoarea țelului urmărit). Bineînțeles că sînt multe alte variante, alte explicații posibile pentru această însușire de gest, dacă acest lucru chiar a avut loc (sau e doar un artefact spontan). Poate fi într-adevăr împrumutat din acea societate, dar colat din altă situație care nu implică sexul. Poate fi, de ce nu, dezvoltat în intimitatea cu un alt bărbat decît dansatorul. Poate fi un fals al unei memorii deja foarte încărcată afectiv. Dar pentru Gheorghidiu nu există alte opțiuni, nu găsește alt rezultat folosind sistemul lui de operare cu 1 și 0.
Un pas și mai periculos în zona interpretativității se produce mai tîrziu, în trăsură, pe drumul spre Dîmbovicioara, alături de colonel, cînd își amintește felul în care a bătut la ușă coana Aneta ca să îi scoată din cameră. Ar fi fost vorba de un cod secret între ele, de avertizare pentru Ela care (în mod sigur) fusese de multe ori vizitată de amant.
Între timp, în acea după-amiază tulbure se înregistrează și un fenomen care poate fi și o interpretare, și o intuiție delirantă. Gheorghidiu îl observă pe G. pe stradă și dintr-o dată pentru el e limpede că acesta a venit în oraș cu nici un alt scop decît de a se culca cu Ela. E un scurtcircuit mental care atinge imediat visceralitatea. „Aveam impresia că am devenit ud, neputincios și bolnav. Era în sufletul meu ca un peisaj nou, ca ajungerea trenului într-o stație de ocnă.“
Victima afectelor totale, Gheorghidiu se hotărăște să-i omoare. Între cele două stații nu există nici o haltă. Tensiunea intrapsihică e uriașă. „Ca un resort împins, strîns la maxim, trebuie să izbucnească tot ce am comprimat în mine. Umilință, neliniște și furie.“ Carapacea orgoliului a fost din nou atinsă de un proiectil identificat ca inamic, dar de fapt tras din propriile linii.
Ce contează în primul rînd e, bineînțeles, salvarea stimei de sine. „Căci, într-adevăr, ceea ce mă doare mai mult e gîndul că ei socot că eu nu știu nimic“ (evident greșit, el și-a exprimat de atîtea ori și atît de tare bănuielile, încît cei doi, și dacă o fac, își iau mii de precauții ca să îi liniștească suspiciunile). În fine, două gloanțe ar rezolva totul.
Capitularea
Cînd se întoarce de pe front, conștiința lui Gheorghidiu (ca și cea a lui Camil Petrescu) a înregistrat o experiență mult mai adîncă, mai vie și mai atroce decît orice realitate civilă. E îmbibat cu un anes-tezic care îi dă o senzație de amorțire, vecină cu derealizarea – toate lucrurile și toți oamenii sînt acolo, au forme (aproape) neschimbate și se comportă cam la fel, previzibil, dar în mod ciudat sînt vidați de orice conținut, incapabili să-i mai treazească emoțiile de altădată. E absolut firesc să fie așa după ce ai trăit teroarea, ai fumat cîte 200 de țigări într-o zi sub asediul gloanțelor și proiectilelor, ai asurzit din cauza obuzelor germane de 150 (cazul concret al lui Camil Petrescu), te-a îngropat „pămîntul lui Dumnezeu“. Chiar și duioșia mamei îi rămîne „străină“.
Gheorghidiu e în posesia aceleiași lucidități de cristal, dar receptorii săi emoționali sînt suprasaturați. Remarcă dezabuzat cum corpul soției sale s-a deteriorat rapid, progresiv. Conținutul fusese dezinvestit de mult. Despărțirea se consumă într-o scenă fără mare relief, Gheorghidiu abandonează fără pretenții armele și teritoriul. Au trecut aproape trei ani de război și, nu întîmplător, tot atîția de căsnicie. „Adevărul pentru un portocal e pămîntul în care poate să rodească, să facă portocale“ – avea să constate cîțiva ani mai tîrziu Saint-Exupéry, exasperat după un alt război.
Augustin Cupșa este scriitor și psihiatru.