Conflicte între generații
Să spun drept, mă irită eticheta lipită cu un oftat superior pe fruntea generaţiei aflate pe băncile şcolilor şi ale facultăţilor: „Ah, tineretul din ziua de azi... pe vremea mea...“ (Deşi, nu de puţine ori, recunosc, tentaţia de a mă retrage comod în sosul prejudecăţilor iscate din aşa-zisul conflict între generaţii este mare şi pentru mine.)
Mă irită din două motive: 1) nu cred că generaţiile anterioare au virtuţi de netăgăduit înscrise în gene, gene care au degenerat pe parcursul a doar zece-douăzeci, hai treizeci de ani; 2) orice tip de etichetă anulează dialogul, te face orb şi surd în faţa diferenţelor, a excepţiilor, a exemplelor de fiecare zi care-ţi pot desfiinţa teoriile ce-i fixează pe cei tineri, mai nerăbdători şi mai zgomotoşi decît noi, maturii, în şabloane, clişee, reacţii standardizate.
N-am să pic în capcana de a face comparaţii între generaţia care şi-a petrecut adolescenţa înainte de ’89 şi cea care şi-o petrece în deplină democraţie: noi citeam mai mult şi n-aveam etnobotanice, ei merg mai mult prin cluburi şi visează să ajungă vedete la Acces direct. Te-or face sărăcia şi lipsurile mai virtuos, dar nici nu-mi imaginez ca singură soluţie de reîntoarcere a tinerilor la lectură şi la distracţii mai elevate, revenirea la dictatură.
Am să spun doar ce văd azi: văd tineri, nu puţini, care stau la rînd la bilete de teatru şi film. Îi văd la tîrgurile de carte, umplînd scările şi sălile ICR-ului sau aulele facultăţilor şi bibliotecilor la conferinţe ţinute de profesori excepţionali, ori ascultînd discursuri din lansările de carte. Îi văd în librării şi cafenele. Îi văd frecventînd tîrgurile de educaţie, unde cad pe gînduri în faţa ofertelor şcolare venite din ţară sau străinătate. Îi mai văd, pe mulţi dintre ei, copleşiţi de necunoscutele din viitorul lor. Şi mă gîndesc la ce fel de presiuni sînt supuşi zi de zi, la ce modele le propune societatea, la ce tip de alegeri au de făcut: să urmeze o facultate sau să se facă patron de fotbal; să citească o carte sau să rămînă doar urmaş de baron local; să se înscrie la cursuri de doctorat sau să se facă europarlamentar; să se pună la punct cu gramatica şi istoria sau să ţintească la o carieră în televiziune; să rămînă în ţară sau să plece; să se implice în viaţa comunităţii sau să aspire la un scaun confortabil de parlamentar. Mă mai gîndesc la bătăliile de zi cu zi pe care părinţii lor le au de dus cu legile bezmetice din educaţie, cu prejudecăţile cadrelor didactice, cu timpul împărţit între slujba pe care nu trebuie s-o piardă şi problemele pe care le au de rezolvat copiii lor, cu tentaţia de a le oferi acestora soluţii mai simple de reuşit în viaţă.
În ciuda deziluziilor, a modelelor proaste, a barierelor, văd tineri care reuşesc: tineri premiaţi în cinematografie şi literatură, în matematică sau medicină. Tineri plecaţi cu burse sau afaceri în străinătate. Nu sînt toţi aşa cum am vrea să fie. Sînt, mulţi dintre ei, ţîfnoşi, nerăbdători să ajungă la victorii uşoare, gata să sară peste etape, ignoranţi, indolenţi în faţa valorilor. Dar mă gîndesc că undeva, între reuşitele şi eşecurile lor, trebuie să ne aşezăm şi noi, generaţia „veche“, cumva. Mă tem însă că, pentru reuşitele lor, n-avem a ne asuma prea multe merite. Poate c-ar trebui să ne regăsim mai des în zona, ceva mai inconfortabilă, a asumării responsabilităţii pentru ceea ce le propunem ca modele. Pentru felul în care le prezentăm opţiunile, le susţinem idealurile, le înţelegem nevoile, dorinţele, diferenţele între ei şi noi.
Maria Iordănescu este psiholog.