Complicitatea aparențelor
Săptămîna Modei de la New York a oferit podiumul nu doar manechinelor, care defilau prezentînd diferite colecții, ci și unei mici morale sociale, ascunsă în forma unei farse: Fred Beyer, un tînăr de 21 de ani, purtînd un sac de gunoi, o cască de duș și o pereche de pantaloni scurți și roz, a reușit să se inflitreze, între două prezentări, și a defilat, cu o atitudine de manechin, pe catwalk.
Abia spre finalul defilării tînărului, bodyguarzii au fost sesizați de către organizatori că este vorba, de fapt, despre un intrus și au năvălit, scoțîndu-l cu forța de pe podium. Însă, pînă să-și dea seama organizatorii și pînă să intervină forțele de securitate, în ciuda ținutei ridicole, publicul l-a aplaudat cu sinceritate și cu entuziasm pe farsor.
Sacul de gunoi cu care era înveșmîntat tînărul nu a ridicat nici o sprînceană și nu a provocat nici cea mai vagă urmă de stupoare, publicul părînd de mult obișnuit cu asemenea apariții vestimentare pe post de creații.
Să fi ajuns însă societatea atît de blazată și atît de lipsită de discernămînt încît să nu mai poată distinge neghina de bob? Cît de dezabuzat trebuie să fie spiritul unui public cînd nu doar că nu mai recunoaște și nu mai acuză impostura, dar a ajuns să o și aplaude, validînd-o drept valoare?
Tot ce zboară e bun de mîncat
Aforismul, atribuit lui Esop, Non omne quod nitet aurum est, a fost „patentat” de Shakespeare în Neguțătorul din Veneția, iar replica lui Maroc „Să știi că nu e aur tot ceea ce lucește” a devenit una dintre expresiile cele mai cunoscute ale lumii. O expresie bine tradusă și în română, de vreme ce „Nu tot ce zboară se mănîncă” păstrează atît înțelesul filosofic, cît și, într-o oarecare măsură, chiar pe cel revelat, recent, de oamenii de știință.
Îmboldiți de atracția oamenilor către tot ce strălucește, fie că e vorba despre paginile glossy ale unei reviste, fie de paiete sau pietre prețioase, o echipă de cercetători americani de la Universitatea din Houston a demarat o cercetare pe mai multe paliere: anatomie, antropologie, sociologie: de ce ne atrage strălucirea?
Concluzia a fost că această atracție nu are de-a face nici cu stimulul vizual puternic, nici cu fascinația pentru lux și bogăție (aur), de vreme ce și copiii mici preferă jucăriile cît mai sclipicioase. Ne plac lucrurile scînteietoare datorită instinctului de supraviețuire. Căci strălucirea semnifică, la un nivel primar, apa.
„Și este umilitor să recunoaștem că, în ciuda rafinamentului și progresului nostru ca specie, sîntem în continuare atrași de lucruri care servesc nevoilor noastre înnăscute, în acest caz, nevoia de apă”, a conchis Vanessa Patrick, cercetător în microbiologie, cea care a și condus echipa de cercetare.
Totuși, poate că mai umilitoare decît păstrarea instinctelor este pervertirea acestora și reactivarea lor într-un mod abrutizat. Căci atracția pentru paietele sociale nu are legătură cu supraviețuirea biologică, ci mai ales cu o incapacitate intelectuală de a mai distinge valoarea.
Instinctele noastre latente nu ne mai folosesc în scopul lor natural, ci sînt din ce în ce mai monetizate. Sîntem atrași de falsa strălucire, convinși că Fata Morgana e reală. Iar în societatea noastră, care se bălăcește în iluziile scăpărătoare ale aparențelor, tot ceea ce strălucește a devenit aur și tot ceea ce zboară se mănîncă.
O societate a aparențelor
„Valorile care ne organizează azi viața socială se încadrează în strategiile imposturii”, a declarat Roland Gori, profesor emerit de psihologie și psihopatologie clinică la Universitatea Aix-Marseille, într-o conferință susținută la Universitatea din Nantes.
„În societatea de azi, impostorul se simte ca un pește în apă. Forma e apreciată mai mult ca fondul. Acțiunile zgomotoase contează mai mult decît rezultatele. Ne călăuzim mai degrabă după o reputație aparentă, ignorînd-o pe cea construită prin muncă și prestanță. Preferăm să avem un public mare decît să avem merite. Optăm pentru un pragmatism avantajos, renunțînd la curajul adevărului. Alegem oportunismul părerilor, în loc să apărăm niște valori. Practicăm arta iluziei, în defavoarea gîndirii critice, ne abandonăm falsului sentiment de siguranță al procedurilor, ferindu-ne de riscul iubirii și creației. Acesta este mediul propice al impostorului. Societatea noastră de norme, deghizată într-o societate a valorilor «noi» și fardată cu publicitate stridentă, fabrică, de fapt, impostori. Impostorul este un autentic erou al mediului nostru social, maestru al opiniei, burete viu al valorilor timpului său, fetișist al modelor și formelor.”
Toate societățile au impostorii pe care îi merită, afirmă Gori, formele de impostură variind în funcție de codurile și valorile sociale. „Impostorii nu există dacă nu au un public adecvat: ei nu trăiesc decît prin și pentru public.”
Acest public trebuie, așadar, modelat, sau mai bine zis schimonosit, pentru a aprecia non-valoarea. E hrănit cu lucruri din ce în ce mai ieftine, ambalate din ce în ce mai strălucitor.
„Un articol de ziar, o emisiune TV nu mai sînt evaluate în funcție de informația livrată publicului, de modul în care ar putea să îmbogățească intelectual acest public, de capacitatea de a-l face să gîndească, ci în funcție de audiența pe care le aduc.”
Cu alte cuvinte, a scrie un articol „bun” înseamnă în primul rînd a avea o bună strategie de a atrage masele. Și cum atragi masele? Prin informație solidă sau prin conținut facil și glossy?
Revenim, astfel, la instinctul nostru originar, azi pervertit social. Atracția pentru apă a fost dirijată către lumina fără viață a reflectorului. Nu inteligența publicului este vizată, ci stimularea afectelor. Rîsul grobian, mîniile isterice, emoțiile sentimentaliste.
O audiență mare, creată fără efort, care aduce bani, iar banii aduc putere. Două valori care au existat dintotdeauna. Diferența este că dacă, în altă viață, banii și puterea se obțineau prin muncă, astăzi succesul trebuie să vină rapid.
Or, potrivit „rețetei” filosofului francez Jean-François Lyotard, într-o societate unde succesul înseamnă cîștigul rapid, gîndirea a devenit o hibă inacceptabilă, căci ne face să pierdem vremea. Și toate dispozitivele societății în care trăim ne fac astăzi să evităm gîndirea. Tehnologia digitală, creată în scopul (declarat) al dezvoltării minții umane, nu ne mai încurajează să gîndim, a devenit dintr-un instrument o cîrjă, dezvoltîndu-ne nu creierul, ci un handicap.
Dacă e să ne uităm înapoi în timp, în urmă cu vreo zece ani, într-o stație de metrou, doar cîțiva călători își foloseau telefoanele mobile, pentru a verifica dacă au vreun mesaj sau pentru a da un telefon, pentru a rezolva o afacere. Astăzi, ai crede că toți călătorii din metrou au afaceri urgente de rezolvat: toți, indiferent de vîrstă, stau lipiți de ecrane, privind fascinați filmulețe de doi bani sau citind păreri pe rețelele sociale. Rar mai vezi un călător căzut pe gînduri.
Modificarea criteriilor de evaluare
Capacitatea de a vinde aparențele devine astfel capacitatea de a vinde impostura. Iar impostura se vinde ieftin și la vrac, toți cumpărătorii fiind convinși că au făcut cel mai bun tîrg posibil. Însă cumpărînd impostură nu devii, la rîndul tău, impostor? Și care sînt implicațiile acestui cerc vicios?
Perpetuarea spectacolului non-valorilor duce, ca într-un joc de domino, la destrămarea democrației. „Spectacolul este contrar dialogului”, susține Gori. Publicul tace, în timp ce privește evoluînd pe scenă actorii. „Democrația ar trebui să se bazeze în primul rînd pe dialog, iar dialogul pe rațiune, pe gîndire și pe gîndire critică, altfel își pierde funcțiile vitale.”
Întrebarea din ce în ce mai de nișă „Cum mai percepem azi valoarea?” are un răspuns amar și implicit, căci, de fapt, la nivel macro, nu o mai percepem, pentru că nu ne mai interesează.
Totuși, pentru a nu ne abandona cu totul pesimismului, un surîs cu subînțeles: după ce și-au încheiat socotelile pe pămînt, un preot și un taximetrist ajung la Judecată de Apoi. Dumnezeu îl primește cu brațele deschise pe taximetrist: „Fiule, pentru tot ce ai făcut în viață, meriți Paradisul. Îți ofer toiagul de aur, ca toți să afle cît te prețuiesc”. Întorcîndu-se către preot, îi spune: „Fiule, tu ai făcut tot ce ai putut în viață, meriți și tu Paradisul. Îți ofer toiagul de lemn”.
Preotul, surprins, începe să-l chestioneze pe Dumnezeu: îi spune că îl cunoaște bine pe taximetrist și că nu a fost chiar un om bun, a furat oamenii, a produs nenumărate accidente, nu venea niciodată la timp. „Eu mi-am dedicat viața Ție, Doamne, am călăuzit oamenii pe Calea Ta. El a primit toiagul de aur, iar eu toiagul de lemn? Probabil e o eroare.” „Nu e nici o eroare”, i-a răspuns Dumnezeu. „Doar că azi ne-am modificat criteriile de evaluare. De exemplu, de fiecare dată cînd tu țineai slujba, oamenii dormeau. De fiecare dată cînd taximetristul ieșea cu mașina pe stradă, toată lumea se ruga și-și făcea cruce.”