Complicaţiuni inutile

Uneori am sentimentul că progresul a luat-o, cumva, pe o scurtătură şi a ajuns să fie cu un pas înaintea oamenilor pe care ar trebui să-i slujească. Mi se întîmplă să gîndesc aşa atunci cînd văd, la casieria magazinului de bricolaj, cum factura nu poate fi emisă pentru că articolele din lemn au alt statut, trebuie făcut un retur şi apoi o revînzare, lucruri pe care doar şefa de raion ştie să le facă. Emiterea facturii durează 30 de minute şi generează o coadă nervoasă. Sau atunci cînd o centrală termică nouă nu poate fi pusă în funcţiune pentru că s-a schimbat interfaţa automatizării faţă de modelele anului trecut, iar specialistul care trebuie să realizeze dificila întreprindere ia manualul la puricat, încercînd să afle cum se face, apoi dă cîteva telefoane inutile la colegi, te întrebi de ce era atît de urgent să le schimbe.

Mărturisesc că sînt un utilizator de tehnologie leneş. Nu îmi place să citesc prospecte şi instrucţiuni de montaj. Mi se pare absurd să învăţ o cărticică pentru a folosi o telecomandă inteligentă. Nici nu îmi înnoiesc parcul tehnologic prea frecvent, întrucît consider că prietenia mea cu aparatele pe care le întrebuinţez trebuie să dureze mai mult de un an sau doi. Înțeleg nevoia de a îmbunătăţi produse, de a le face mai fiabile, mai prietenoase cu mediul etc., însă mă trec sudori reci doar gîndindu-mă că aş fi în pielea unui specialist care instalează centrale termice şi fiecare vine cu propriul manual, propria interfaţă, propriile probleme, iar acestea se schimbă anual, uneori chiar de două ori pe an.

Știu, sînt un imigrant digital, aşa cum mi-a spus, odată, un student care îşi însuşise cu temeinicie un soi de clasificare a oamenilor în funcţie de expunerea la tehnologia digitală, din naştere sau nu. Adică, dacă la doi ani furai de pe masă telefonul mamei, eşti un nativ digital, iar dacă la doi ani te jucai cu lopăţica în ţărînă, eşti fatalmente un imigrant digital, privit cu condescendenţă de nativii cumsecade care gîndesc politici publice ca să te integreze şi pe tine în brava societate digitală. Imigranţii digitali obişnuiau să citească o carte pentru puterea transformatoare a acesteia, pentru experienţele de necuprins într-o viaţă pe care cărţile le puteau conţine, pentru alegerile pe care îi obligau să le facă atunci cînd le citeau, chiar dacă nu erau confruntaţi, în mod real, cu situaţia dată. Acum, fiecare dispozitiv pe care avem obligaţia să l folosim vine însoţit de propria carte, de propria poveste, tehnică şi searbădă, a cărei înţelegere necesită eforturi cognitive, iar răsplata este abilitatea de a-l folosi. Acesta ne face viaţă mai uşoară, ne face mai capabili, mai rapizi, mai eficienţi. Participarea literaturii la viaţa noastră rămîne o opţiune, cu excepţia lecturilor obligatorii din şcoală, în timp ce, cu privire la manualele de instrucţiuni, avem o normă clară de minimum trei pe an, iar numărul creşte de la un an la altul. Cîte manuale de instrucţiuni putem citi într-o viaţă, şi la ce bun?

Aşa cum există literatură parşivă, care, pe lîngă că îţi răpeşte banii, îţi iroseşte şi timpul, aşa există manuale făcute doar pentru a exonera producătorul de defecte în utilizare. Adică ar trebui să stai non-stop şi să deretici la aparatul respectiv ca să meargă el bine şi să-i funcţioneze garanţia, ar trebui să te transformi într-un sclav al maşinăriei pentru ca aceasta, triumfală, să-şi facă treaba pentru care ai cumpărat-o. Iar la sfîrşitul zilei, ar trebui să fii un utilizator mulţumit, încîntat de alegerea făcută.

Dar nimic nu este mai sîcîitor decît obligativitatea creării de conturi pentru orice fleac de pe Internet. Pentru a ne fi protejate datele, este necesar să creăm cont peste cont, fiecare cu parole. Ca să introduci o parolă valabilă, trebuie să încerci de cîteva ori căci, de fiecare dată, afli că eşti prea relaxat şi superficial. Prima oară introduci, firesc, o parolă pe care ai putea, ulterior, să ţi-o şi aminteşti. Nu e bună, pentru că nu are majuscule. Introduci o majusculă, apoi afli că nu e bună pentru că nu are semne speciale. Bagi şi un semn special, deşi deja ţi-e clar că nu ţi-o vei aduce aminte niciodată şi nici nu-ţi mai pasă, dar tot nu e destul, pentru că nu conţine cifre. Stresul de a inventa parole este un coşmar digital care se poate rezolva fie lăsînd calculatorul să memoreze parola, ceea ce o anulează ca parolă, fie să inventezi o parolă „tare“ pe care să o foloseşti la multe conturi şi, cînd cade unul, să cadă toate. Şi mai este varianta să ţi le notezi în telefon, dar atunci intri direct în coşmarul de a-ţi uita telefonul acasă sau de a nu fi sigur dacă l-ai pierdut ori nu.

Îmi aduc aminte de vremurile cînd, dacă te supăra cineva la telefon, puteai buşi receptorul în furcă ori, în cazuri extreme, trînti tot aparatul. Paguba era mică, cînd te calmai îl desfăceai cu şurubelniţa, lipeai ce se desprinsese şi telefonul funcţiona iarăşi. El nu era acea parte inteligentă a ta care te organizează, îţi spune ce ai de făcut zilnic, te ţine pe traiectorie, te ajută să fii mai informat, mai deştept, mai tonic, mai actual, mai frumos, cu fiecare nou selfie. Îndepărtîndu-se de utilizator, printr-un avans din ce în ce mai consistent, tehnologia nu mai poate fi reparată, ci doar înlocuită. Vremurile cînd imigranţii digitali şurubăreau pe sub Dacii a apus de mult. Acum consumatorii înlocuiesc produsul la cea mai mică nemulţumire sau rateu. Ceea ce vine la pachet cu mutarea unei baze de date, învăţarea unui nou manual, experimentarea unor funcţii noi şi entuziasmul -inerent unei noi achiziţii. În final, consumatorul este satisfăcut, pentru că fericit a uitat de mult ce înseamnă. 

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons