Comedie antică şi statui vivante

5 iunie 2013   Societate

De mult nu am mai fost la un spectacol de teatru pe care să-l trăiesc de-a dreptul, împreună cu restul publicului, fără să-mi pun explicit probleme majore. La care pur şi simplu să mă bucur, dar nu aşa, discret, ci să rîd cu gura pînă la urechi, ieşind cu plăcere din postura spectatorului civilizat, care doar zîmbeşte suav şi aparent inteligent...

Acest lucru mi s-a întîmplat la Teatrul Masca, la unul dintre spectacolele prezentate la Zilele Teatrului, cu ocazia aniversării a 23 de ani de activitate (24-26 mai 2013). Spectacolul de care vorbeam este Militarul fanfaron, o adaptare după Plaut (traducere de Nicolae Teică), în regia lui Mihai Mălaimare. Cu o echipă actoricească pregătită compact – pe scurt, în care toţi erau aproape la fel de buni: Valentin Mihalache, Cosmin Creţu, Sebastian Ghiţă, Aurel Sandu, Iulia Dumitru, Ada Dumitru, Cristina Panait, George Pupăză, Alexandru Floroiu, Mihai Hurduc, Antonio Mincă, Haricleea Bădescu, Robert Poina.

Teatrul antic va fi mereu, în ceea ce mă priveşte, „Teatrul“ de la care pornesc toate, inclusiv commedia dell’arte. Aşa consideră şi Mihai Mălaimare, pe care l-am întrebat cîteva lucruri legate de teatrul pe care îl conduce: „Comedia antică latină şi commedia dell’arte au o legătură ombilicală. Commedia dell’arte ca teatru suprem – în forma existenţei umane pe care o trăim noi – s-a hrănit şi se hrăneşte în continuare din comedia antică latină. Peste tot şi peste toate, dramaturgii latini şi greci au fost fantastici, au promovat un comic de limbaj şi de situaţie aproape neatinse.“

Cea de-a doua piesă pe care am văzut-o, la Zilele Masca, a fost O scrisoare pierdută, pusă în scenă tot de Mihai Mălaimare, cu aproximativ aceeaşi trupă actoricească. Dar folosind tehnica statuilor vivante. Personajele nu spuneau nimic, ci gesticulau, de cele mai multe ori repetitiv, putînd fi uşor identificate prin gesturile corespunzătoare particularităţilor de limbaj pe care le atribuise Caragiale acestora; de pildă, „şi clopoţeii..“ lui Dandanache, ori replica „...eu pentru cine votez?“ a Cetăţeanului turmentat. Eu, una, cînd le vedeam dînd din mîini sau aplecîndu-se, ca nişte maşinării stricate, aproape că le auzeam replicile celebre.

Tot de la Mihai Mălaimare aflăm cum e cu tehnica statuilor vivante şi de unde şi-a însuşit-o: „M-am întîlnit, însă, cu Lecoq la Paris, am şi făcut un curs cu el; acolo am învăţat unele dintre secretele pantomimei. Ele mă ajută, pentru că statuia vivantă se bazează, în primul rînd, pe tehnica de bază din pantomimă, isolation – izolarea fiecărui element al corpului şi stăpînirea lui perfectă.“

De fapt, ce fel de teatru face Masca? „Teatru de gest, pantomimă şi expresie corporală. Un teatru al actorului cu mijloace de expresie. Nu încercăm să ne cantonăm într-o formă de expresie anumită.

Tehnica statuilor vivante a apărut relativ tîrziu, este o derivaţie din ceea ce ne-a impus oarecum publicul; pentru un actor profesionist, e piatra de încercare în domeniul teatrului de stradă. Asimilat ideii de one-man show în teatrul clasic. E altceva decît pantomima, care e o formă de expresie. Eu nu m-am ambiţionat niciodată să devin un mim, în sensul clasic, stabilit de Marcel Marceau.

Mi se pare că aşa trebuie să fie teatrul, ca-n Militarul fanfaron, şi nu cum se întîmplă în ultimul timp în România: actorii vorbesc la microfon şi se mişcă un pic pe scenă, cît să nu se strice, şi spun un text, adesea nu foarte bine. Ei trebuie să transforme rostirea într-un mijloc de expresie absolut performant, lucru care nu se întîmplă şi nu se educă la noi.

Actorii mei fac antrenamente zilnice cu mine şi cu profesorii pe care-i aduc. Altfel nu m-aş putea folosi de nici unul dintre studenţii buni.“

Cît despre plasarea teatrului într-un cartier (în Militari), aceasta a fost iniţial întîmplătoare (pentru că acolo a obţinut sediu). Acum, însă, actorilor şi regizorilor săi le-ar plăcea să-i atragă pe locuitorii din Militari la spectacole. Unde majoritatea publicului a rămas cel... central, ori din alte cartiere. Şi în majoritate tînăr.

Evident, viziunea teatrală a directorului de la Masca e doar una dintre cele posibile. Pot spune, cu siguranţă, însă, că reprezintă o variantă... vie.

Mai multe