Comedianţi de la vîrste fragede
Am văzut recent un videoclip de cîteva zeci de secunde, care conținea o secvență de familie, filmată, după cîte se pare, de mamă, și încărcată apoi pe YouTube: „eroul“ era un copil în lacrimi, necăjit că, deși e primăvară, afară era tot frig. Înduioșător, desigur. Dar complet banal pentru milioane de telespectatori. Astfel de înregistrări sînt la modă de mult timp: vedem, pe diversele canale ale Internetului, tot felul de scene private, din viața curentă a familiei, tot felul de filmulețe care se vor amuzante, drăgălaș duioase: bebeluși certîndu-se între ei sau cu patrupedul familiei, copii care calcă în străchini sau cad (deloc „amuzant“) încercînd tot felul de aventuri teribiliste, copii fragezi cărora li se dă să guste pentru prima oară lămîie, spre distracția mapamondului. A făcut vîlvă pe Internet un clip în care doi băieți, mînjiți (și ei, și toată casa) cu acuarele, erau certați, cu camera de filmat în mînă, de tatăl lor care abia reușea să își stăpînească rîsul.
Nu vreau să introduc un discurs de „babă comunistă“. Nici nu pot fi atît de ipocrită încît să susțin că, privind la aceste imagini, nu mă opresc locului să le privesc cu inevitabilă tandrețe. Și totuși, cîteva observații ar fi de făcut.
● S-a vorbit mult, și fără vreun efect, despre limita din ce în ce mai fluidă dintre privat, intim, și public. Că adulții nu o respectă, că sînt hotărîți din ce în ce mai mult să își spele rufele în fața camerei de filmat și să devină celebri cu știri despre partenerii impotenți sau frigizi, ori despre soacrele muribunde, asta e una. Dar mi-e greu să înțeleg de ce ai vrea ca fiul sau fiica ta să „evolueze“ în fața aparatului de filmat, cu „lumea întreagă“ în sufrageria proprie, „de față“ în cele mai intime, obișnuite, momente din viața lui/ei. (Las’ că pentru a-l filma nu ai acordul lui, în cele mai multe cazuri, subiectul filmărilor cu pricina abia dacă știe să pășească, necum să aibă discernămînt.) De ce ai vrea ca scene în care un cățel tandru îi trage chiloții în jos să fie privite de un public „global“, din Honolulu, Austria sau Buzău? Ca să nu mai vorbesc că aceleași filmulețe, rămase etern în măruntaiele Internetului, vor deveni prilej de amuzament printre viitorii lui colegi de școală sau de birou…
● Multe dintre videoclipuri nu au nimic spectaculos în ele. Dar absolut nimic: copii care dorm cu un patruped alături, copii zgîriați de pisici, copii care plîng fiindcă labradorul le ia mingea, copii care rîd cînd tatăl face baloane de săpun. Astfel de scene se petrec de milioane de ori zilnic, de sute de ani. Te uiți la ele, televiziunile au grijă să le plaseze la ore de vîrf și să le anunțe cu surle și trîmbițe, ți se înmoaie inima pentru o clipă, după care le uiți în următoarele zeci de secunde. Pentru toți străinii care le privesc nu înseamnă absolut nimic. Mă întreb însă ce efect poate avea tipul acesta de celebritate fulgurantă pentru generațiile de copii care ajung, neîntrebați, pe Internet, nu pentru vreo ispravă interesantă, ci pentru chipul lor drăgălaș, stupefiat, adormit, iritat, contrariat, surprins de părinții neobosiți. Ce tip de „competiție“ va naște numărul de like-uri obținute pur și simplu pentru că ai vărsat un pahar de apă și l-a lins pisica sau pentru că ai confundat cada cu toboganul? În ce fel va marca „biografia de Internet“ relațiile dintre copii, adolescenți, tineri, dar și așteptările pe care le au ei de la societatea care îi medaliază cu emoticoane „empatice“?
● Multe alte videoclipuri conțin momente cu reală încărcătură emoțională, momente nu înduioșătoare, ci dureroase pentru protagoniști: spre exemplu, clipa în care copiii își revăd părinții plecați pe front sau la lucru, departe, timp îndelungat. Absența părintelui a fost trăită greu de copii: tensiune, frică, amărăciune, toate au făcut parte din timpul petrecut în așteptare. Nu e nimic „entertaining“ sau edificator cînd ți se arată cum plînge un copil aflat în brațele celui pe care l-a așteptat cu sufletul la gură luni sau ani. Nu e nimic de aplaudat. Nu e nimic „de făcut“ în plan public. La fel și în cazul unor copii „certați“ actoricește de părinți, doar pentru un moment în plus de amuzament și de pus pe net: ce anume ar trebui să înțeleagă „subiecții“ filmării din toată povestea? Dacă au greșit, de ce atunci toată lumea care îi privește, inclusiv părinții, se amuză? Iar dacă nu au greșit, atunci de ce sînt certați?
Cum spuneam, e greu de înțeles de ce ai vrea să faci din viața ta de familie un program de comedie pentru toată lumea. Sper doar ca tipul ăsta de „distracție“ să nu țină prea mult, iar adulții să găsească „spectacole“ mai interesate, mai „mature“, al căror „consum“ să-i distreze mai inteligent și cu un spor de discernămînt.
Maria Iordănescu este psiholog.