Colacul roșu

26 mai 2020   Societate

nepotului meu preferat, Alex

Sub soarele Siciliei, toate culorile par mai bogate, mai saturate, și acest lucru se poate observa îndeosebi în lucirile de cleștar ale unor ape ireal de albastre. Tencuielile caselor vopsite în ocru, roșu sau gălbui sînt adesea coșcovite, însă acest fapt nu are importanță, căci lumina spală fațadele cu generozitate și face să lucească chiar și zonele mucede și înnegrite. Oricum, acest ajutor divin nu era necesar în incinta amplă a hotelului Bellavista, unde totul părea construit ieri și dat în folosință azi. Edificat în jurul unei vaste curți interioare, care avea darul să-l protejeze de briză, hotelul privea spre cele două piscine tentaculare, una mare și adîncă, pentru adulți, și una mai mică, în jurul căreia stăteau adunați circa 20 de copii preponderent sicilieni, cîțiva din Regatul Unit și cîțiva nemți. Un scaun înalt, la care se putea ajunge doar pe o scară, străjuia vigilent piscina și, agățat la baza lui, impunea respect un colac mare și roșu, pe care scria cu litere de-o șchioapă, cu alb, „non toccare”. O umbreluță multicoloră proteja de soare scaunul care, din cine știe ce pricină, era gol în momentul în care un cuplu de turiști proaspăt cazați apăru cu prosoapele pe umeri și se opri la piscina adulților, în timp ce odrasla lor, un băiețel blond de maximum 6 ani, strigat pe nume Alex, țîșni entuziast spre piscina cea mică. Spre surprinderea copiilor care îi observaseră cu interes venirea, prinse din fugă colacul roșu și plonjă în apă, bălăcindu-se frenetic, ca și cînd tocmai traversase deșertul și, prin cine știe ce miracol, nimerise direct acolo.

Bucuria lui fu molipsitoare și ceilalți copii, care zăceau destul de plictisiți pe șezlonguri, se priviră scurt și săriră și ei în bazin, împroșcîndu-se și făcînd o hărmălaie generală. Cei rămași afară fură stropiți nemilos, șezlongurile fură udate, prosoapele aruncate în piscină, alături de mingi, truse de plajă și flacoane cu cremă. Părinții lor, la o distanță suficientă, păreau anesteziați de ritmurile unei tarantele care se revărsa din barul plasat strategic chiar pe marginea luciului de apă. Mai mult decît atît, zîmbetele lor mulțumite arătau că apreciază joaca energică a copiilor care, iată, deja socializau, adică se oboseau, ceea ce anunța după prînz o binemeritată degrevare de sarcina epuizantă de a face copilul mereu fericit. Aceasta le-ar fi furnizat o pauză de circa două ore care putea fi întrebuințată tot pentru socializare, iar ocheade sugestive arătau că potențialele avantaje fuseseră sesizate din timp.

Însă tocmai cînd joaca atinsese cote paroxistice, dinspre hotel veni în fugă un bărbat bronzat, cu șort roșu, tricou alb și o față extrem de enervată. Salvamarul avea ochii scăpărători și părea vizibil exasperat de turnura neașteptată pe care o luaseră evenimentele. Nimic nu anunța, în urmă cu doar cinci minute, ceea ce avea să urmeze. Așa ceva nu se mai întîmplase! Fluieră prelung și, roșu la față, făcu gesturi bruște care sugerau ieșirea urgentă din apă, iar copiii, vădit intimidați, se conformară imediat. Vreo doi se loviseră în învălmășeală și ar fi plîns dacă nu ar fi știut că încălcaseră normele de folosire a piscinei, afișate la loc vizibil în trei limbi străine, precum și cei șapte ani de-acasă, ca să nu mai vorbim de cutumele și uzanțele specifice oricărui spațiu public acvatic. Băiatul blond, nou venit, se infiltră în grupul de nemți, unde nuanța părului îi oferea un oarecare camuflaj.

Prin apa de cleștar care se liniștea treptat puteau fi văzute toate obiectele azvîrlite de pe mal, iar un prosop înfunda sifonul de scurgere, făcînd pompa aflată într-un cămin subteran să pîrîie amenințător. Undeva, în mijloc, colacul roșu plutea în derivă. Bărbatul plonjă în apă, recuperă prosopul și colacul și ieși rapid, mai roșu decît sărise, cu tricoul șiroind. Pompa își reveni la zumzetul normal, așa că acum putea să-și verse năduful pe dracii de copii care fuseseră cît pe ce să-i producă o pagubă însemnată, de la care ar fi putut să-și piardă slujba, de care era foarte mîndru. De fapt, dintre colegii lui de liceu, el se realizase profesional cel mai bine, mult mai bine decît tocilarii care aleseseră să meargă la facultate și care acum trăgeau mîța de coadă în posturi plătite parcimonios. Munca lui nu îl solicita din cale-afară, leafa era bună și riscurile aproape nule. Numai că, exact atunci, iluzia securității în muncă îi fusese spulberată definitiv, iar crema de protecție solară care albea apa revărsîndu-se dintr-un flacon făcu să-i pulseze vena de pe frunte. Ar fi vrut să-i pedepsească pe toți, dar era vorba despre clienții hotelului și o măsură de coerciție colectivă ar fi compromis politicile de ospitalitate asupra cărora managementul operatorului turistic insista la fiecare ședință cu angajații. Prin urmare, singura idee de revanșă fu să întrebe, cu voce tunătoare, în italiană: „Cine a aruncat colacul roșu în apă?”. Copiii italieni se priviră unul pe celălalt și ridicară din umeri. Nimeni nu văzuse nimic, nimeni nu fusese atent, erau mulți acolo, greu de spus. Atunci salvamarul încercă și în engleză, dar cei patru copii roșcovani și plini de pistrui, două fete și doi băieți, se priviră unul pe celălalt, vorbiră între ei rapid și răspunseră că ei habar nu aveau, că jucau cărți, că se apropia ora prînzului, că îi cheamă părinții și altele, care nici nu mai contau. Turuiau cuvintele rapid și cu accent irlandez, căci, de fapt, erau din Irlanda de Nord, iar salvamarul renunță să spere că va afla sauva înțelege măcar ceva de la ei. Se vedea că mint, dar asta nu îl ajuta cu nimic. Germană nu știa, așa că nemții scăpară de întrebări, iar noul venit răsuflă ușurat.

Rotindu-și privirea ca un uliu, bărbatul îl zări pe băiatul uneia dintre femeile de serviciu pe marginea piscinei și îl chemă poruncitor: „Gaetano!”. Băiețelul, un țînc de numai 5 ani, veni îndată, lipăind ascultător cu tălpile pe marginea piscinei. Salvamarul se lăsă pe vine, își puse mîinile grele pe umerii lui și tună, de foarte aproape: „Cine a aruncat colacul roșu în bazin? O să-mi spui, altfel nu mai intri în apă toată vara!”. Sărmanul Gaetano izbucni în lacrimi și spuse cu toată sinceritatea, privindu-l în ochi, că nu a văzut, că nu era de față, că pesemne colacul a căzut singur din cîrlig, de la vînt. Lacrimi curate i se rostogoleau pe obraji și adultul înțelese că interogatoriul nu avea nici un rost, căci, în fond, erau în Sicilia, iar legea tăcerii, omertà, era o pravilă care, de cinci sute de ani, interzisese localnicilor orice formă de cooperare cu orice formă de autoritate. Nici el nu-și trădase colegii de școală care furaseră catalogul clasei, deși fusese pălmuit cu sete și de mai multe ori pentru asta chiar de către profesorul de sport, metodă pe care, cu anumite nuanțe de regret, nu o putea aplica acum, după treizeci de ani. Dar, de fapt, evocarea propriei copilării avu darul să-i șteargă supărarea, iar salvamarul rămase, în afara sarcinii anevoioase de a curăța piscina în timpul mesei de prînz, cu o ditamai nedumerirea: „Gaetano ca Gaetano. Taică-su e în pușcărie pentru că nu a turnat. Sicilienii mei, ca sicilienii. Dar englezii aceia sau ce-or fi fost, ei cum de s-au prins așa de repede cum funcționează treburile pe-aici?”.

Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.

Foto: wikimedia commons

Mai multe