Cofetăriile din centru

La un moment dat, m-am mutat din Șoseaua Giurgiului în lumea bună: aproape de Romană. Deodată, toate locurile la care aspiram, care erau mai mult mituri decît realități, au ajuns la îndemînă. Trebuia doar să întind mîna și atîtea lucruri la care aspirasem erau acum accesibile.

Printre ele, desigur, cofetăriile. Aveam onoarea și privilegiul să mă situez în apropierea unui număr impresionant de asemenea stabilimente mainstream. Lîngă mine era „Casata“, puțin mai încolo mai noul „Ambasador“ și tradiționala „Scala“. Cu ele în preajmă, mă simțeam cumva asigurată: fericirea era la o aruncătură de băț.

Apartamentul în care ne mutaserăm nu era în mod special primitor. Era la parter, întunecos și friguros. Îl luaserăm inundat, de la vecinul de sus, un domn cu mustață care a rămas responsabil pe toată durata șederii noastre acolo cu agresiuni de genul ăsta. Și totuși, era în buricul tîrgului. Era un privilegiu să locuim acolo. Știam asta. Și mai e ceva: casele, în general, le simți. Or casa asta, în ciuda defectelor ei evidente, îmi plăcea, mi-era aproape.

Cînd am început să explorez împrejurimile, cred că prima oprire a fost la „Casata“. Țin minte și acum momentul. Nu mai sînt sigură ce am cumpărat, dar știu că descoperirea momentului a fost cataiful. Părea de neînțeles cum poate exista o asemenea prăjitură, doar din frișcă. Acel cataif a fost pasiunea mea o perioadă. Luam, de obicei, cîte patru prăjituri. Nu mai știu exact pe care, probabil o amandină, o savarină, un choux à la crème sau o tartă cu fructe, pe lîngă cataiful- revelație. Țin minte, în schimb, foarte clar, hîrtia perfect albă, fără nici un model, în care erau împachetate. Era rîndul meu, acum, să-i cumpăr și să-i aduc prăjituri tatălui meu. Eu aveam vreo 14 ani, eram în clasa a VIII-a și începeam să devin cît de cît mai responsabilă cu toate cele. Tatăl meu începea să fie bolnav. Țin minte momentul în care, într-o zi ploioasă, mergînd cu el pe stradă și ținîndu-i eu umbrela, i-am realizat fragilitatea. Și țin minte ce senzație dureroasă a fost: momentul în care realizăm că și părinții noștri sînt trecători.

Cofetăria „Ambasador“, din holul hotelului cu același nume, ni s-a părut, cel puțin la început, din altă clasă, de-a dreptul fancy. Scaunele erau somptuoase, tapetul pretențios și chelnerițele mai pline de ele. De altfel, în general, relația, pe vremea aceea, cu lucrătorii din orice fel de „unitate de alimentație publică” (cred că așa se numeau pe atunci) era una diferită de cea de azi: în nici un caz nu era valabilă maxima cu „clientul nostru, stăpînul nostru”, ci viceversa. Eram mereu conștienți că depindem de ei pentru supraviețuire, iar ei erau conștienți de asta. Deși, aparent, noi eram în poziția privilegiată, veneam cu banii noștri și-i investeam în serviciile lor, în esență nu era chiar așa. Ei știau că treaba merge cam oricum, chiar dacă se purtau bine și politicos cu noi, chiar dacă nu, pentru că nu era afacerea lor și nu depindea bunul ei mers de numărul de clienți și de mulțumirea acestora. Așa că, de multe ori, serviciile erau aproximative: vînzătoarele veneau cînd aveau ele chef, nu se stresau, nu vorbeau întotdeauna politicos, ci mai curînd sec și formal. Sigur, puteai să le faci reclamații, să scrii în condica de sugestii și reclamații, așa cum mama făcea adeseori. În funcție de ce fel de șef aveau, se luau chiar măsuri, de destule ori. Era și atunci o deontologie a muncii, o etică. Cert e că am rămas pînă-n ziua de azi cu un soi de stînjeneală, ca să nu-i zic frică în fața prestatorilor de servicii de toate felurile: mereu mă mir cînd chiar îmi aduc ce i-am rugat.

Dar depășind subiectul ăsta, la „Ambasador“ au avut loc cîteva dintre momentele importante din viața mea adolescentină: acolo m-am făcut soră de cruce cu o fată și cu un băiat din clasă cu care eram bună prietenă. Umblam cu ei pe străzi și prin muzee uitate și dezbăteam vrute și nevrute, evident că soarta lumii și problema morții etc. Ne-am făcut frați de cruce, din cîte îmi amintesc, fără sînge, cred că am scris un pact, pe care nu îl mai am. Am rămas prieteni foarte mult timp, dar, din păcate, nu veșnic.

Tot acolo am cunoscut-o pe una dintre cele mai bune prietene ale mamei mele, care a fost, apoi, și prietena mea de-o viață, prezentă în momentele esențiale. Am cunoscut-o, cred, la un tort glacé, unul din deliciile de la „Ambasador“, tort plus înghețată, desigur, o combinație neobișnuită pentru timpurile de atunci. Tot la „Ambasador“ îi duceam pe băieții care-mi făceau curte și-i supuneam aceluiași ritual, ca unei probe inițiatice. Aici se vedea ce comandă fiecare, ce subiecte de conversație abordează, dacă plătește la sfîrșit și cît lasă bacșiș. Toate, oricît de absurd ar părea azi, erau cîntărite cu o balanță invizibilă. Tot de acolo am plecat pentru prima dată în viața mea fără să plătesc, ca gest de frondă la adresa chelneriței care nu mai venea cu nota. Ne-am ridicat și am ieșit demni, apoi am fugit cît ne-au ținut picioarele.