Clişee dragi, ne cunoaștem de-o viață
Asta e, nu ne putem abţine: le folosim des, ne stau pe limbă, le avem la îndemînă, căci le avem de la părinţii noştri şi de la părinţii părinţilor noştri. Am să încerc, în continuare, să fac o listă, desigur incompletă, cu lucrurile trăsnite pe care le spunem copiilor. Alături de ele vor sta răspunsul perfect pe care-l aşteptăm de la ei şi răspunsul pe care, invariabil, îl primim.
Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?
Răspuns curent: Pe nici unul, sau Pe amîndoi.
Răspuns aşteptat: Pe mama, fiindcă are grijă de mine cînd sînt bolnav şi mă ceartă ori de cîte ori fac o greşeală, dar asta numai ca să mă îndrept, iar pe tata fiindcă nu mă lasă să fac ce vreau, dar o face spre binele meu, altfel cine ştie pe ce căi greşite aş putea s-o apuc.
Ai supărat-o pe doamna educatoare?
Răspuns curent: Nu.
Răspuns aşteptat: Deşi mi-am adus aminte de toate sfaturile bune pe care mi le dai în fiecare dimineaţă, am supărat-o pe doamna la ora 9, cînd nu am vrut să mănînc repede tot pacheţelul, la ora 10, cînd am vrut să mă mai joc un pic şi la ora 12, cînd n-am vrut să mă aşez la masă fără să mă spăl pe mîini.
De ce ai spart cana?
Răspuns curent: ridicare din umeri.
Răspuns aşteptat: Atunci cînd am încercat să trec peste prag, talpa mea s-a ridicat cu cîţiva centimetri mai jos decît este scris în standardele din manualul intrării în siguranţă în bucătărie, iar forţa gravitaţională a tras spre podea cana pe care nu o ţineam strîns cu degetele aşa cum tu, întotdeauna înţeleaptă şi prevăzătoare, mi-ai spus să fac.
Ai fost cuminte la bunici?
Răspuns curent: Aşa şi-aşa.
Răspuns aşteptat: Conform standardelor ocupaţionale impuse de ei, nu. Conform celor enunţate de tine, da.
Potoleşte-te, că ne facem de rîs! (cu varianta: Potoleşte-te, că rîd copiii de tine!)
Reacţie curentă: nu se potoleşte.
Reacţie (rapidă) aşteptată: să se potolească. Motivaţie: Ştiu că îţi doreşti ca tot ceea ce ai sădit bun şi drept în mintea şi sufletul meu să fie recunoscut şi apreciat de cei din jur, e firesc să vrei să fiu un model pentru cei din generaţia mea, aşa că îţi voi asculta rugămintea. Aş vrea totuşi să convenim amîndoi asupra limitelor în care nu mă fac de rîs.
De ce îl necăjeşti pe frăţiorul tău?
Răspuns curent: Fiindcă nu-mi dă maşinuţa.
Răspuns aşteptat: N-am ştiut că luîndu-i maşinuţa din mîini îl voi supăra, dar promit ca data viitoare să fiu mai atent la nevoile şi dorinţele lui.
Ce ai învăţat azi la grădiniţă?
Răspuns curent: Nimic, m-am jucat. (în cel mai bun caz: O poezie.)
Răspuns aşteptat: (mai e nevoie să-l spun?!)
De ce nu vrei să mănînci (legume fierte/pasate)?
Răspuns curent: Nu mi-e foame.
Răspuns aşteptat: Ştiu că legumele şi fructele n-ar trebui să lipsească din alimentaţia nici unui om care vrea să fie sănătos, deci vreau să le mănînc, dar numai după ce mai pui nişte morcovi.
Şi, pentru cireaşa de pe tort, un exemplu din propriul trecut de educator: pauza trecuse de mult, la o oră de matematică, clasa întîi, mă pregăteam să spun esenţialul, cînd: „Doamna, îmi daţi voie la toaletă?“. „De ce n-ai fost în pauză?“ – îl întreb oarecum iritată. „Fiindcă nu m-a trecut“ – a sosit răspunsul îmbibat de sentimente de vinovăţie.
Lista ar putea continua. Pentru ca articolul să fie complet, ar trebui poate să ofer şi varianta corectă a întrebărilor de mai sus. N-o fac din două motive: întîi, fiindcă nu există, apoi, fiindcă nimic nu poate înlocui plăcerea de a exersa, pe pielea noastră de părinţi, un dialog fermecător, inutil şi vechi de cînd lumea, cu copiii noştri.