Clasa pregătitoare pentru minister şi părinţi
S-a înfiinţat clasa pregătitoare. Cum? Ministerul Educaţiei a dat legea, sindicatele din învăţămînt au protestat, iar părinţii s-au revoltat. Au dat în judecată Ministerul şi au cerut să fie declarată ilegală clasa pregătitoare. Verdictul dat de Curtea de Apel Bucureşti: este legală. Au apărut la televizor, cu copiii în braţe pe scările Justiţiei sau ale Învăţămîntului, susţinînd că trebuie să fie şi ei acolo, doar e vorba despre viitorul lor. (În treacăt fie spus, am văzut de nenumărate ori, în ultimul timp, copii la proteste unde se înjurau guvernul, preşedintele, mogulii, „băieţii deştepţi din energie“, taxa auto, reducerile de pensii din armată sau ale posturilor din instituţiile publice.) Televiziunile au început, după cum le e firea sau orientarea politică, să transmită mesaje apocaliptice de tipul: evaluarea psihologică a copiilor este, pentru ei, o traumă, clasa pregătitoare duce la discriminare, se îngrădesc drepturile copiilor şi libertăţile adulţilor, părinţii nu-şi pot înscrie copiii la ce şcoli vor etc.
Am citit legea privind înfiinţarea claselor pregătitoare, cu gînduri războinice, deci. Iată ce am aflat: copiii pot fi înscrişi şi la alte şcoli decît cele din circumscripţie, inclusiv la cele particulare, acreditate de stat, în funcţie de locurile libere; evaluarea psihologică se face doar în cazul în care părinţii doresc ca fiii sau fiicele lor să sară anumite etape (spre exemplu: dacă vor să fie înscrişi în clasa pregătitoare sau în clasa I înainte de a împlini vîrsta legală sau fără să fi trecut prin etapa de şcolarizare anterioară. Şi e firesc: dacă mi se pare că fiul meu face faţă clasei I fără să fi trecut prin grupa pregătitoare, n-am a mă teme de o eventuală testare, dimpotrivă, ea mă poate ajuta să iau decizia corectă); programa şcolară propusă pentru clasa pregătitoare este una nici mai bună, nici mai rea decît celelalte din curricula învăţămîntului românesc.
Şi atunci, revin cu întrebarea: de ce tot acest tărăboi? Pe de o parte, cred că Ministerul Educaţiei ar fi putut să-l prevină: o lege care modifică esenţial parcursul şcolar al unui copil nu se dă de pe o zi pe alta, fără discuţii prealabile cu cei implicaţi. Asociaţiile de părinţi, sindicatele din învăţămînt, ONG-urile care se ocupă de drepturile copiilor ar fi putut da o mînă de ajutor la alcătuirea şi punerea în practică a acestei legi. Consultate, ar fi putut propune, poate, soluţii pentru eventualele dificultăţi de acomodare cu noua lege. Mai apoi, nu pui în discuţie programa şcolară la cîteva zile după ce ai emis legea prin care îi obligi pe părinţi să o accepte. Ar mai fi problema mobilierului specific grupei de vîrstă preşcolară, a cadrelor didactice care îi vor prelua pe cei de la clasa pregătitoare, mă rog, tot felul de detalii la care Ministerul nu are deocamdată răspuns. Pe scurt, nu înţeleg de ce Ministerul crede că este mai eficient să dea explicaţii pe un fond iritat şi agresiv, după emiterea legii, decît înainte de aplicarea ei, cînd aceleaşi explicaţii ar fi putut duce la un acord.
Pe de altă parte, nici calea aleasă de sindicalişti şi de părinţi nu mi se pare una eficientă: nu poţi să dai întîi în judecată statul şi apoi, fiindcă ai pierdut, să-l inviţi la dialog. N-are nici un rost să invoci în demersul tău informaţii eronate, interpretări greşite ale legii sau acuze enorme – încălcarea drepturilor copiilor, traume provocate de evaluări etc., dacă vrei să ai cîştig de cauză.
Maria Iordănescu este psiholog.