Cîți prieteni v-au mai rămas?

Apar în viață, din cînd în cînd, momente pentru care nimeni nu este cu adevărat pregătit. Un accident, o boală, necesitatea unui drum în noapte. Acele clipe de cumpănă în care ajungi să-ți dai seama că nu ai la cine să apelezi. Nu simți că ai putea suna pe nimeni din lista lungă de „prieteni“ care să-ți ofere genul de ajutor necesar, dorit. Și te întrebi cît rost mai are, atunci, acea listă, atît de lungă.

Timpul nostru, spun cei care se pricep la oameni, ar fi de preferat să fie împărțit în mod egal între familie, muncă și prieteni, treimea din urmă reprezentînd componenta socială a vieților noastre, felul în care alegem să ne petrecem clipele libere. Însingurarea nu vine, precum singurătatea, de la lipsa oamenilor din jur, ci de la absența celor potriviți. Altfel spus, din deconectare. Am avut ocazia să ajung odată, la o margine de lume, într-un parc de distracții închis. Nu mai rămăsese acolo nimeni, nici copiii care să vrea mereu o acadea în plus, nici omul care îți dă fisele pentru jocuri, nici cel care pornește roata cea mare. Nici măcar urșii oferiți ca premiu pentru cei care trag cel mai bine cu arma. Cam așa văd eu însingurarea, dacă ar trebui să-i asociez un decor.

Cînd sîntem tineri, predomină nevoia de apartenență la un grup. Diferențele dintre oameni sînt mai ușor trecute cu vederea, ne place să fim căutați, invitați, să avem companie în orice împrejurare. Dacă pleci de acasă pentru studii sau cu un serviciu și ajungi într-un loc în care nu ai mai fost niciodată, cum mi s-a întîmplat mie cu Bucureștiul, ai nevoie de cei din jur pentru a trăi cu adevărat, nu doar a supraviețui. E aproape vital, nou fiind, să pari o persoană agreabilă, să-ți ții anumite păreri pentru tine, „să nu superi“, așa cum ai fost învățat de acasă. Petreci timp cu anumiți oameni pentru că lucrați împreună, ori pentru că sînt singura ta variantă de a ieși în week-end, pentru că îți place cineva din anturajul lor, de fapt, la care nu știi cum să ajungi altfel, pentru că au mașină și tu nu, pentru că nu-ți permiți să plătești o cameră întreagă la hotel în excursiile în străinătate. Pentru toate motivele ascunse sau de-a dreptul puerile pe care le ai cînd ești la începutul vieții de adult.

Pe măsură ce te cunoști mai bine, începi să-ți onorezi valorile și preferințele și realizezi că mulți dintre cei din jur nu se aliniază cu ele. Gravitezi, chiar inconștient, spre oameni asemănători, cu care rezonezi, chiar dacă sînt noi. Te deschizi cînd găsești spațiu de a fi tu însuți, iar comunicarea se face repede, fără efort.

În vremurile de demult, un telefon fix suna o vreme în gol sau la el răspundea mereu altcineva care-ți spunea „Nu e acasă, nu știu cînd revine“. Nu deschidea nimeni ușa. Se întorceau scrisorile. Și atunci înțelegeai că s-a terminat. Astăzi, oamenii se supără cînd primesc un block și învață cu greu că cei care se autoelimină din viețile lor fac loc pentru alții, cei potriviți. Și că, de cele mai multe ori, persoanele care se îndepărtează au motivele lor, chiar fără legătură cu cei din jur, pe care poate nu consideră necesar să le comunice. Sau nu sînt în stare.

Sfîrșitul unei prietenii, precum cel al unei iubiri, se petrece, de fapt, cu mult înainte de ruptură. Cînd părți din personalitatea, replicile, obiceiurile celuilalt ajung să te enerveze. Lucrurile mici: faptul că întîrzie de fiecare dată fără să se scuze sau că ajunge mereu mai repede și începe să te preseze, modul în care își alege întotdeauna cel mai bun loc la o masă în oraș, maniera de a împrumuta de la tine obiecte pentru care trebuie să insiști să le returneze. Micile șicane zilnice, felul în care trece ironiile la capitolul „am glumit“, detaliile personale despre tine pe care le divulgă în compania nepotrivită, faptul că fumează sau că nu bea cafea sau că, atunci cînd călătoriți împreună, nu pune o rolă de hîrtie igienică nouă cînd s-a terminat precedenta. Orice nimic la care înainte, în perioada în care nu era o opțiune să fii egoist cu timpul și cu resursele tale, nici măcar nu te-ai fi gîndit.

Abia la vîrsta de mijloc înveți să te alegi pe tine, ca și cînd nu ai fi avut pînă atunci acest drept. Obișnuința de a le face pe plac tuturor, tatuată adînc, dincolo de pielea ta, te face să te simți multă vreme vinovat. Uneori, ca să reușești să te rupi, e nevoie ca la 112 să sune cineva de pe stradă, care nu te cunoaște. Chiar dacă, după aceea, vor apărea mulți să spună, plini de emfază: „Aveai la cine apela“. 

Dacă ai noroc, poți număra pe degetele de la o mînă prieteniile pentru care nu ai nevoie de mult combustibil, ci doar de unul de calitate. Oamenii care înțeleg îndepărtările, apăsările, comportamentele uneori iraționale. De regulă, cu ei te-ai purtat cel mai urît, rece, în multe momente. Iar faptul că i-ai mai găsit acolo te-a făcut să te simți reconectat.

Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie. Am deslușit de mici că acasă nu te întreabă „Cît ai luat la teză?“, ci „Care a fost cea mai mare notă?“, că numai premiul întîi e cu coroniță și că, dacă nu ești bun la învățătură sau nu respecți regulile, ești scos la careu, în fața întregii școli, și arătat cu degetul. Noi n-am gustat serialul Friends, sîntem niște „Seinfelzi“ singuratici, egoiști fără să facem rău, dornici ocazional de apropieri pe care nu le știm gestiona, cărora li s-a spus că totul e o competiție și că în lume e nevoie să fii extrem, dar extrem de atent. Sîntem cei care se bucură că au mai apărut doi-trei rătăciți și, în sfîrșit, pornește roata cea mare din parcul de distracții, altfel gol. Un tur cu ea, din cînd în cînd, e cam tot ce putem da într-o prietenie.