Cîteva lucruri care ne-au lipsit

Pentru ce îi invidiez pe tinerii din ziua de azi: pentru că pot citi orice carte, revistă sau pot asculta orice muzică, de aici sau din străinătate. Pentru că îi pot vedea şi asculta pe cîntăreţii lor favoriţi în concertele susţinute în România. Pentru că au apă caldă şi lumină (aproape) tot timpul. Pentru că pot visa cu ochii deschişi să facă studii în străinătate, pot scrie pe bloguri tot ce le trece prin cap, pot concura la Românii au talent, pot urmări emisiuni civilizate, dedicate lor, la televizor. Îi mai invidiez pentru că în viaţa lor există Google, programe sofisticate pentru orele de biologie sau istorie, elite neţinute sub obroc, artişti de mare valoare care nu sînt interzişi, cursuri de educaţie cinematografică, de bune maniere sau despre limbajul corpului, magazine pline de jucării şi de cărţi cu coperţi lucioase, încărcate de culori. Pentru că sînt invitaţi la tîrguri educaţionale, unde şcoli româneşti sau străine îşi prezintă seducător ofertele, la emisiuni unde pot vorbi despre drepturile copiilor, la conferinţe sau lecţii ţinute de profesori impecabili. Pentru hainele lor colorate, gadget-uri sofisticate, tratamente eficiente împotriva acneei, cotiere, genunchiere şi căşti de protecţie pentru mersul pe bicicletă. Pentru că pot vorbi, oricînd, cu prietenii lor de peste mări şi ţări. Pentru cafenelele şi cofetăriile cu arome şi gusturi ameţitoare. Pentru ambalajele care te fac să-ţi pierzi minţile şi să cheltuieşti cu nesaţ.

Mai am, desigur, multe alte motive să-i invidiez (şi să mă bucur pentru ei): pentru festivalurile de film şi teatru, cabinetele de educaţie sexuală sau consiliere şcolară, National Geographic şi Discovery, spray-uri şi parfumuri de bună calitate, tricourile de fiţe, genţile de firmă, eugeniile şi pufuleţii moi, audio şi e-book-uri, tîrguri de carte, arhive pe suport electronic, Moşi Crăciun şi iepuraşi care se plimbă prin oraş de sărbători, reclame amuzante şi inteligente. Pentru că ştiu de mici cum arată creveţii (adevăraţi), fructele de avocado, andivele şi, tot de mici, ştiu cum se mănîncă un ananas. Mă bucur pentru că au în faţa lor nenumărate drumuri pe care pot păşi, meserii pentru care se pot pregăti, pasiuni pentru care pot lupta sau hobby-uri pe care le pot practica. Mă bucur şi pentru că se pot înscrie în programe de voluntariat, în asociaţii de protecţia animalelor sau de luptă împotriva corupţiei sau a drogurilor, în echipe de sport din străinătate sau în fancluburi. Mă bucur că le au pe toate acestea, şi multe altele, la timpul potrivit, la îndemînă.

La drept vorbind, trebuie să spun că sînt cîteva motive, nu multe, pentru care şi tinereţea mea, de dinainte de ’89, ar putea fi invidiată: jucători de fotbal excepţionali, crema de la joffre sau mascote fără cusur, piesele de teatru de la televizor, îngheţata de 3,75 lei, bairamurile ţinute cu cico şi merdenele, sucurile (berile) îngropate în nisipul de la Vama Veche, ca să le ţinem reci, pletele negre ale lui Pittiş şi versurile cu ţîfnă şi şopîrle ale trupelor rock şi folk, bucuria cu care alergam prin tîrg să prindem o carte bună sau să ascultăm un scriitor favorit, cenaclurile literare. Oareşce programe de revelion, cu artişti şi cuplete fără moarte, bulevardele neîmbîcsite de maşini şi buticuri, comerţul cu viniluri ale artiştilor interzişi. Şi cam atît. Mă bucur pentru ce au tinerii, copiii din ziua de azi. Oare ştiu cît de departe sînt de tinerii de ieri, care astăzi le sînt părinţi? Se bucură ei cu adevărat de ceea ce au?

Maria Iordănescu este psiholog.