Cîteva gînduri pentru mîine, poimîine

Știu că pare prematur, dar mi se pare că putem încerca, avînd prin preajmă și oleacă de optimism, niște firave concluzii de după perioada pandemiei. O încercare de a privi de pe margine la zilele care au trecut și la cele ce vor veni, o ocheadă aruncată viitorului.

Cum am reușit să trecem mai ușor peste? Cu profesioniști, cu umor și cu solidaritate. Și cu educație. Și cu noroc: unii dintre noi, cei care am avut timp, loc și bani cît să ne putem proteja pe noi și pe ai noștri. Cine sau ce ne-a făcut zilele mai lungi și restricțiile mai grele? Zvonurile, panicarzii, cei iresponsabili cu viețile lor, dar mai ales cu ale altora, lipsurile din sistemul medical și din educație. Și zonele la fel de iresponsabile din mass-media care aruncă pe piață informații neverificate, senzațional cu arome de mititei, țipete de mahala.

Cum va fi lumea post-pandemică? S-au vehiculat zeci, sute de scenarii. Fiecare, după posibilități, a încercat să deslușească mai bine ce are în față, să-și gestioneze spaimele, întrezărind o întoarcere la viața de dinainte, să coloreze, după propria experiență și după propria știință, certitudinile zilelor și anilor din față. Evident, orice efort de reflecție asupra viitorului este binevenit. Există, însă, o propoziție, des repetată ca o sentință grea, o propoziție care mă pune pe gînduri și pe care nu m-aș grăbi să o asum rapid, definitiv: „Lumea, viața de după pandemie nu vor mai fi la fel ca acelea pe care le știam”. Oare așa să fie? Și dacă ar fi să las deoparte analizele sociologice apărute în spațiul public – despre perioada pandemiei, scenariile de supraviețuire, impactul asupra vieții și asupra comunităților – și să iau în calcul doar experiențele omenirii din ultimul veac, și tot m-aș îndoi că lumea se va schimba esențial: în fond, nu pare că am învățat prea multe nici din cele două războaie mondiale, nici din pandemiile vechi, nici din suferințele popoarelor aflate la limita supraviețuirii, nici din valurile de rasism care au bîntuit lumea, nici din rețetele „sigure” al dictaturilor.

Vor fi schimbări? Poate, dar nu știm încă pe ce coordonate se va reașeza viața de după. Cei mai mulți mizează pe tehnologie, pe digitalizare: mai toată opinia lumii le glorifică puterea de a ne ajuta să supraviețuim izolării. Argumente sînt destule: secvențe esențiale din biografia umană, precum distracția, educația, cultura, munca și comunicarea (altădată cvasi-imposibile în vremuri amenințătoare), au devenit, pentru cei mai mulți, la îndemînă. Dar m-aș putea gîndi și la un alt scenariu: s-ar putea ca lumea de după pandemie să fie sastisită de emoticoane, de postări revărsate pe forumuri sau rețele de socializare, de munca de acasă în care rolurile de părinte, de slujbaș și de partener sînt un talmeș-balmeș greu de gestionat și să prefere o reîntoarcere la dialogurile față către față, la viața cu rosturile și rolurile ei bine conturate, la zonele de singurătate și de reflecție bine delimitate. S-ar putea, zic, ca „digitalizarea”, cu instrumentele ei, laptop, televiziuni, Internet, telefoane, să poarte cu sine, mult timp de-aici încolo, amprenta emoțională a perioadei prin care am trecut: frustrări, iritări, neputințe, oboseală, tristețe, teamă. Și să se transforme, din ceea ce părea a fi ajuns astăzi viața însăși, doar într-un auxiliar „de criză”. Pe care îl pui la locul lui atunci cînd nu mai ai nevoie de el. Poate…

Maria Iordănescu este psiholog.