Cît timp mai dăm vina pe părinți?

28 septembrie 2022   Societate

Înainte să văd premiera spectacolului Exil, la Teatrul Național „I.L. Caragiale” din București, citisem despre scriitoarea și regizoarea Alexandra Badea că este stabilită de aproape două decenii în Franța, unde a primit mai multe premii pentru activitatea ei în lumea teatrului și a filmului, și că această piesă autobiografică se învîrte în jurul traumei comunismului și a emigrării, transmisă generațiilor următoare.

În ultimii ani se vorbește mult despre trauma transgenerațională, adică despre resimțirea consecințelor unui eveniment zguduitor, cum a fost Holocaustul sau cum poate fi orice război sau conflict, nu doar de către participanții la acesta, ci și de generațiile viitoare. Cei din urmă preiau de la înaintașii lor teroarea, stresul, anxietatea, rușinea, furia.

Unele voci susțin că trauma poate fi transmisă generațiilor următoare direct prin gene; altele, că felul în care sînt crescuți copiii, mediul în care aceștia se formează, stările pe care le văd la cei din jur și pe care le copiază duc la o perpetuare a traumei. Cu analizarea modurilor de transmitere a traumelor pe care le stocăm în memoria și în corpul nostru se ocupă terapeuții. Și cu vindecarea lor, dacă le cerem ajutorul. Dacă nu, le facem una cu ființa noastră și ne întrebăm, din cînd în cînd, de unde ni se trag niște lucruri.

Am observat, de multă vreme, că între mine și generațiile născute de la Revoluție încoace, sau care erau foarte mici în ’89, există, pe alocuri, prăpăstii de netrecut. Copil fiind, realitățile comunismului erau normalitatea mea: se ia curentul, îți faci temele la lampa cu petrol, stai în clasă cu haina și căciula toată iarna, iar iernile mușcau mai rău și mai îndelung, scoți cartela, iei trei sferturi de pîine, apoi alegi între pîine cu unt și sare sau zahăr pe deasupra. Tata, care mergea din cînd în cînd cu colegii, noaptea, aproape de un releu unde se putea prinde un meci de fotbal și care învîrtea butoanele seara pentru Europa Liberă. Mama, care mă grăbea tot timpul – hai, că știi că se ia lumina, apa, căldura, se termină la magazin, e prea tîrziu. Ceva, mereu, ni se lua. Ei amîndoi, care se scuzau, în ultimii ani de comunism, la fiecare Crăciun: „Moșul ăsta e tare sărac”. N-am știut niciodată de unde făceau rost de lucruri care nu existau în comerț. Era un adevărat circuit al filmelor pe VHS și al casetelor de muzică, primite în stranii moduri de la cei fugiți din țară. Ba mai mult, știam pe cineva care cunoștea pe altcineva care fusese la concertul Queen de la Budapesta, din ’86. Sau așa pretindea.  

Probabil din comunism mi se trage frica de orice formă de autoritate sau control, obsesia de a urma regulile, enervarea care mă cuprinde cînd instrucțiunile nu sînt destul de clare, stupoarea care mă lasă fără grai cînd văd că unii nu respectă mai nimic. Am învățat repede, am fost chiar premiantă la lecția „ascultă fără să comentezi tot ce ți se spune și nimic rău nu se poate întîmpla”. Adult la vîrsta de mijloc fiind acum, la decenii după căderea comunismului, încă mă mai iau prin surprindere situații în care văd că, deși am urmat cu sfințenie regulile fixate de unii pe care tot eu i-am erijat în for suprem, am încurcat-o rău de tot.

„Degeaba te naști într-o țară liberă dacă părinții tăi au trăit în frică”, spune regizoarea Alexandra Badea, care are exact vîrsta mea. În familiile din comunism exista în fiecare zi teama că o pățești, rușinea care excludea orice fel de discuții pe teme cum sînt violența domestică, dependența de alcool, fuga din țară, avorturile. Dacă nu le rosteam poate dispăreau, ca și cînd nu ar fi fost. Trecem de 40 de ani și ne cuprinde furia, am fi vrut să învățăm despre toate astea, să nu simțim nici acum vina că nu corespundem, groaza că ceva rău se va întîmpla, să nu ne mai comparăm atît cu alții și să nutrim impresia că nu avem loc de ei. Pe scurt: am fi vrut ca părinții noștri să se fi descurcat mai bine.

Revenind la psihologia transgenerațională, conform ei preluăm trauma predecesorilor noștri, le repetăm alegerile și greșelile, cu aceleași consecințe, pînă înțelegem de unde ni se trag și le înfruntăm, rupînd cercul. Pînă deslușim cine sîntem și de unde venim. Povestea din Exil, care urmărește patru generații, este tributară unui secret îndepărtat, nemărturisit. Iar o taină apasă suflete, transformă feluri de a fi, duce la alegeri nepotrivite.

Scriitorul Richard Ford spunea acum cîțiva ani, într-un interviu pe care i l-a acordat lui Marius Chivu la FILIT Iași, că a vorbi despre ceva teribil ce s-a întîmplat este o mărturie că se poate supraviețui acelui dezastru: „Chiar dacă subiectul e sumbru, catastrofal, mi-am zis întotdeauna – dacă singurătatea e o boală, atunci povestea este leacul”. De cîte ori am avut curajul să deschid discuția despre copilăria mea și ceea ce consider a fi greșeli din partea alor mei, partenerul de conversație, mai ales dacă era din generația mea, a venit cu exemple similare sau diferite, la fel de cutremurătoare. Încercați, veți fi surprinși inițial, apoi vă veți simți înțeleși și mai puțin singuri. Nimeni nu s-a descurcat mai bine. Dăm vina pe părinți pentru că așa ne este mai ușor. Sîntem obișnuiți să-i vedem mari și puternici, pînă ce rolurile s-au inversat de mult.

Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.

Mai multe