Cît de speciali credem că putem fi?

A scrie despre modul în care se acordă pensiile la noi este o întreprindere foarte grea. Motivul principal este acela că toată lumea se crede a fi specială. Dacă un om ajunge ministru, atunci dă un ordin pentru a putea fi și rector al unei universități, și ministru. Ce contează că în lege scrie altceva, modificăm legea. Exemplele de acest fel pot continua, din păcate, cu zecile și cu sutele. Tot felul de oameni modifică norme, doar pentru scopuri personale, bine țintite. Dacă este normal ca veniturile noastre să fie diferite, atunci este normal ca și pensiile să fie diferite. Dar acum, la noi, nu mai discutăm despre diferențe date de merite și carieră, ci discutăm despre diferențe la pensie rezultate în urma arbitrariului și hoției. Pur și simplu, cei care au puterea își votează venituri și pensii așa cum îi taie capul. Mai ales cei din politică au în mod pronunțat sentimentul că sînt speciali în raport cu toți ceilalți semeni ai lor. Ce să le spui acestor oameni? Să le vorbești despre contributivitate și echitate socială? Nu vor înțelege toate aceste lucruri și le vor considera simple teorii, fantasme ale noastre, care nu știm ce „greu“ le este să ne reprezinte. Din acest motiv, voi vizua­liza dezbaterea despre pensii și pensionari cu două povestiri. Doresc, prin intermediul lor, să pun în evidență absurdul și urîțenia situației, dar și profunda nedreptate în care se trăiește în această țară. Asistăm la un jaf care are multiple fețe, el aparține și prostului care se crede liberal pentru că are carnet de partid, dar și judecătorului care pronunță sentințe în favoarea sa și a familiei sale. În definitiv, este vorba despre repartiție și despre accesul membrilor societății noastre la un fond financiar comun din care se plătesc pensiile. Unii fraudează pur și simplu aceste sume, uzînd de poziția lor privilegiată în societate. „Există două moduri prin care cineva se poate înavuți: ori face ceva productiv, ori fură (mai mult sau mai puțin bătător la ochi). Oamenii își pot spori avuția producînd bunuri (sau servicii) și oferindu-le la schimb pentru un anume venit. Această metodă de a obține un venit face ca ambele părți implicate în schimb să aibă de cîștigat și sporește avuția generală a societății. Uneori însă, normele sociale permit oamenilor să și sporească avuția «jefuind» sau subtilizînd ceea ce alții au produs și agoniseala lor. Această metodă nu numai că nu creează un venit suplimentar – cîștigul unuia este pierderea altuia –, dar mai și consumă resursele reducînd astfel avuția generală a societății“ (James D. Gwartney, Richard L. Stroup, Dwight R. Lee, Liberalismul economic, Editura Humanitas, București, 2008, p. 133).

Prima dintre întîmplările pe care doresc a le invoca pleacă de la un fapt furnizat de către televizor. Multe minuni și inadecvări vedem zilnic la acest aparat ciudat. Eu, de exemplu, am văzut zilele trecute pe unul rătăcit prin politică, care se credea a fi liberal pentru că are carnet de partid, care a fost primar liberal și este deputat liberal. Cel puțin așa spunea. Omul afirma sus și tare că el, din solidaritate cu foștii săi colegi primari din „țărișoară“, militează pentru ca acești oameni să aibă și ei pensii speciale și colegii săi, de partid de data asta, „nerecunoscători și chiar trădători“, nu au dat semnături pentru susținerea unei asemenea inițiative. Omul era foarte pornit și foarte entuziast, convins fiind de justețea bătăliei sale. În același timp afișa o supărare vizibilă pe faptul că partidul nu l susține. Prima mea reacție a fost aceea de a-i spune, prin televizor, că bine face partidul că nu-l susține. M-am gîndit însă că omul nu este chiar atît de vinovat. Dacă toată lumea se crede specială în această țară, el și foștii săi colegi primari de ce nu s-ar crede la fel? Mai ales că „și-au dat viața și și-au sacrificat tinerețile pentru bunăstarea comunităților lor“, nu? O întrebare rămîne, însă. Ce caută acest om acolo, adică în PNL? Un principiu fundamental al doctrinei pe care crede că o servește este acela că „atunci cînd statul este implicat în încercarea de a-i ajuta pe unii cetățeni pe seama altora, eforturile oamenilor se vor orienta către fraudă, iar creșterea economică va fi subminată“ (James D. Gwartney, Richard L. Stroup, Dwight R. Lee, Liberalismul economic, Editura Humanitas, București, 2008, p. 133). Or, despre asta este vorba. Pensia specială este un furt pe care unii oameni îl săvîrșesc în defavoarea altora. Cum să primești niște sume pentru care nu ai contribuit? Pînă la urmă, nu a făcut decît să mă bucure poziția PNL în speța pe care o discutăm.

Întîmplarea cu insul care se crede liberal mi-a adus aminte de o alta, legată tot de pensii. Cunosc un judecător pensionar, posesor de mașină foarte scumpă, care știe că nu-și merită pensia fabuloasă și trăiește, bietul om, sub o mare presiune. Aș putea spune chiar că omul este un fel de victimă a pensiei sale foarte mari și nemeritate. Aflat sub influența celor de la RTV, al căror telespectator fidel este, marea lui dilemă este aceea dacă va mai primi această pensie și cîte luni se va mai întîmpla asta. În consecință, în fiecare lună, în ziua pensiei, se scoală cu noaptea n cap, își ia cardul în buzunar și merge la bancă. Este neliniștit și păzește bancomatul dis-de-dimineață în speranța că de data asta pensia va intra mai devreme. Verifică din cînd în cînd soldul cardului, apăsînd tare, cu mîna tremurîndă, codul acestuia. De fiecare dată cînd vede că soldul este zero se sperie și transpiră tot, îngrijorat că de data asta banii n-or să mai intre. Se îndepărtează de bancomat dezamăgit și, uneori, merge chiar la unul dintre ghișee și întreabă cu o disperare abia disimulată dacă pensiile au intrat. Funcționara de acolo îl cunoaște și intră în jocul său. Îi răspunde amabil că nu, să mai aștepte, să aibă răbdare, că banii vor intra cît de curînd. Evident, de fiecare dată după ce judecătorul nostru iese afară, funcționara îi zîmbește complice colegei sale, arătîndu-i-l cu coada ochiului. „Iar a venit!!! E ziua de pensie!!!“ Cum vă spuneam, omul nostru tot dă ocol băncii, se plimbă agitat, pînă cînd în mod invariabil, la una dintre încercări, bancomatul îi arată că are în sold pensia imensă pe care omul nostru nu o merită. Atunci îi vine inima la loc și zîmbește a satisfacție. Tastează grăbit codul și scoate banii. Toți!!! Îi vîră precipitat în buzunar, privind în jurul său ca un hoț grăbit. Are acest sentiment și nu greșește – judecătorul nostru chiar fură acești bani. Nimeni nu-l observă pe drumul spre casă cum mai duce din cînd în cînd o mînă la buzunar pentru a verifica dacă banii mai sînt acolo. Cînd ajunge acasă, soția sa îl așteaptă privind de departe pe geamul apartamentului. Cînd îl vede dînd colțul blocului cu mîna pe buzunar se liniștește și ea. Atunci știe că banii au intrat și că acum sînt în buzunarul soțului care vine triumfător cu ei acasă. Însă, de fiecare dată cînd el intră în casă, ea nu se poate abține și-l întreabă șoptit, ca și cum cineva ar putea să-i audă sau ar mai sta să-i asculte, dacă „au intrat“. El îi răspunde cu o șoaptă gîfîită că da, au intrat și se așază pe scaunul din bucătărie, obosit ca și cum ar veni de la război. Nici măcar nu apucă să ia o înghițitură de apă din paharul pe care i-l întinde soția și bagă mîna în buzunar după bani. Îi scoate cu o satisfacție abia ascunsă în timp ce i șoptește consoartei cum că „vezi, ăia de la RTV nu au avut dreptate, nu sînt probleme cu pensiile“. Soția sa pune mîna pe grămada de bani și începe a-i număra în timp ce-i șoptește să vorbească mai încet că-i aud vecinii. Într-o tăcere conspirativă, începe numărătoarea banilor. Îi socotește în liniște, pronunțînd cifrele șoptit și cu multă luare-aminte. Practic, savurează fiecare bancnotă. În același timp se bucură de faptul că de fiecare dată hîrtiile mari de o sută de lei sînt noi. Este un fel de religiozitate conspirativă în modul în care această femeie numără banii. Lîngă ea, judecătorul așteaptă de fiecare dată încordat și rugîndu-se ca nu cumva bancomatul să fi greșit numărătoarea și să lipsească vreo bancnotă. La sfîrșit răsuflă amîndoi ușurați, banii sînt toți și zac înșirați pe masa lor din bucătărie. Sînt liniștiți că pensia furată a mai intrat, iată, încă o lună.

Este foarte bine că noi, oamenii, avem o părere bună despre noi înșine. De fiecare dată cînd ne trezim dimineața și ne privim fețele în oglindă trebuie să fim optimiști, încrezători și împăcați cu ceea ce sîntem. Încrederea în sine este o atitudine obligatorie. Atunci cînd ne evaluăm, însă, nu trebuie s-o facem doar în raport cu părerea proprie. Trebuie să privim și în jurul nostru, la oamenii de lîngă noi, la societate și la modul în care aceasta ne recunoaște încrederea în sine. Reflectarea noastră în raport cu lumea în care trăim este obligatorie, și asta trebuie să ne modereze entuziasmul egoist. Or, acum, cînd vorbim despre pensii, ne referim la un război al tuturor împotriva tuturor. Așa s-a ajuns să existe oameni care au pensii de mii de euro, în timp ce există alții care au pensii de sute de euro. Nimeni nu este special în raport cu ceilalți. Sîntem doar oameni, cu înzestrări, destine și cariere diferite, care ar trebui să-i respecte pe semenii lor. Ideea că eu sînt special și merit o pensie specială pentru că sînt primar, judecător sau parlamentar este o nebunie, o expresie profundă a pornirilor medievale de care sînt stăpîniți o bună parte dintre semenii noștri. Fără aceste beneficii speciale, mă întreb: cîți dintre politicienii de astăzi s-ar mai înghesui să candideze?! 

Dorel Dumitru Chirițescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu Jiu. Cea mai recentă carte a sa este Capitalismul – O dezbatere despre construcția socială occidentală, Editura Institutul European, 2016.