Cît de puțin ne lipsește...

Mi-am dat seama recent că am toate șansele să devin, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, o babă cîrcotașă și ursuză, genul de băboi pisălog cu care toată viață am încercat să nu am de-a face. E o vorbă – a îmbătrînit urît, dar oare poți îmbătrîni și frumos? Mă îndoiesc, dar hai să revenim la subiect. Deja mereu nu-mi convine cîte ceva, mereu am ceva de comentat. Atunci cînd plec de acasă, un pat străin ori e prea moale, ori prea tare, iar dacă dorm prost, mă trezesc indispusă. De multe ori, mîncarea pe care o aleg la restaurant nu-mi place (în schimb, trag cu jind cu ochiul în farfuriile altora), uneori nici vinul nu mă mai binedispune, mă agită și din nou dorm prost. Orice semn de boală, de suferință fizică mă agasează, nu se mai înțelege nimeni cu mine, pot să fiu în Maldive, în Bahamas, în paradisul paradisurilor, nu mai contează, mă concentrez doar asupra „bolii” mele și le stric și celorlalți sejurul... De fapt, așa e și taică-miu, cred că la faza asta l-am moștenit. Nu mai am răbdare cum aveam odată, mă scot din minți zgomotele prea puternice, țipetele copiilor, mulțimile, cozile, dau mărunt din buze, bombăn, sînt o bombănitoare, dar cîți nu sîntem? Mă enervează impolitețurile mărunte ale oamenilor, gesturile necivilizate, țopismele, de fapt cred că mă enervează oamenii în general, toleranța mea față de ei a scăzut considerabil. Iubesc, în schimb, pisicile (ca orice viitoare babă cîrcotașă și ursuză). Niciodată nu-mi convine vremea de afară. Cînd plouă, de ce plouă? Nu se mai oprește ploaia asta?!Cînd e soare, e prea mult soare, caut disperată pe cer o scamă de nor care să aducă un pic de umbră. Urăsc iarna și frigul, aștept vara încă de la primele semne de zi în creștere, de prin ianuarie, însă atunci cînd vine, în sfîrșit, vara mă plîng de căldura în exces. Visez în secret la habitatul și clima ideale, dar dacă m-aș muta, să zicem, în California, probabil că m-aș plînge că viața e prea scumpă și distanțele prea lungi. Nicăieri nu e bine, viața e în altă parte. Mă plictisesc repede, cîteodată simt un soi de plictiseală profundă, mi se pare că toate lucrurile pe care le fac le-am mai făcut o dată, de două ori, de sute de ori, inclusiv acum, cînd scriu acest text.

Sînt conștientă că toate aceste schimbări apar odată cu vîrsta, că sînt într-un fel firești și că un om trecut de 40 de ani nu poate fi veșnic fericit, zîmbitor și exuberant decît dacă e pe xanax (sau pe alte substanțe), că totul e doar chimie. Așa că mă uit în jur și mă mai liniștesc, nu e nimic în neregulă cu mine – toți oamenii pe care îi întîlnesc, mai ales cei din generația mea, par etern nemulțumiți și mofluzi. Toată lumea se supără, frate! – ai spus ceva, gata, s-a supărat, nu-ți mai dă un telefon cu anii, nu-ți mai răspunde la mesaje, nimic. Ai senzația că de-abia aștepta un motiv ca să se supere și să scape definitiv de tine. Toată lumea are dreptate, mai puțin tu, desigur, nici nu mai are rost să te contrazici, a te contrazice doar de dragul conversației înseamnă deja o ceartă, bosumflare, trebuie să-l împaci pe celălalt, să-ți ceri iertare, de parcă toată viața nu ar fi decît un șir nesfîrșit de scuze. Nimeni nu mai are timp de nimic, nu știu unde aleargă toți așa, spre ce se grăbesc non-stop, dacă te oprești un pic din alergat îți dai seama că e timp berechet pentru toate, e timp, de pildă, pentru frecat menta pe Facebook cu orele și de comentat la postările unor necunoscuți, problema este, de fapt, o proastă gestionare a timpului și umplerea lui cu tot felul de lucruri inutile. Te întîlnești cu un prieten vechi pe stradă, nu l-ai mai văzut de un car de ani: ce bucurie! nu te-ai schimbat deloc! (aiurea!), hai să ne vedem la o cafea, bere, vin, hai să ieșim, neapărat! – cînd spui toate lucrurile astea îți dai seama că nu se vor întîmpla niciodată și că vă veți întîlni tot întîmplător pe stradă peste încă zece ani. Toată lumea se plînge de cîte ceva – de bani, de job, de țară, ce țară-i asta? –, singura satisfacție sînt copiii, așa că hai să punem presiune pe ei, să-i dăm la pian, la tenis, la japoneză și la balet, să reușească unde noi nu am reușit, să nu ajungă, la 40 plus, niște adulți nemulțumiți și triști. Cei care nu au copii se laudă cu pisicile, asta e! 

Psihologii zic că e criza vîrstei de mijloc și că a existat dintotdeauna, unii își dau demisia de prin corporații și pleacă hai-hui prin lume, alții se mută la țară și construiesc case de la zero, mulți își găsesc amanți/amante ca să se simtă mai tineri și „validați”, fiecare face ce poate. Eu mă gîndesc uneori la mine pe la 8-10 ani, nu mai tîrziu, căci de pe la 12 ani începe adolescența care vine la pachet cu angoasele ei. Însă Adina cea de la 10 ani e clar cea mai bună versiune a mea din viața asta, cum aș putea să o readuc înapoi? În primul rînd, mi se pare straniu că un copil nu are nevoie de proptele, nu are nevoie, de pildă, de țigări, de vin, de cafea, de xanax și de ceaiuri calmante ca să se simtă bine. Oare chiar e imposibil ca adult să te reîntorci, fără nici o frustrare, la o viață atît de puțin complicată în care necesitățile tale „de consum” sînt, de fapt, atît de simple? În care, de exemplu, un pahar cu apă rece, într-o zi toridă de vară, nu e doar suficient pentru a-ți ține de sete după ce ai alergat și te-ai cățărat în copaci, apa aia chiar ți se pare minunată? Dar, în fond, unde vezi un adult care să se cațere în copaci?! Dacă ai mărturisi cuiva că asta te face pe tine fericit, ai fi considerat sărit de pe fix... Mai mult decît atît, ești prea gras ca să te țină copacul. Apropo de fericire, pe un copil din generația mea îl făceai fericit dacă îi dădeai o sticlă de Pepsi sau o banană. N-am mai băut un Pepsi de peste zece ani, nu-mi mai spune nimic. Bananele zac în fructiera din bucătărie și se scofîlcesc, le mai mănînc doar pentru că sînt un aport în plus de potasiu. E stupid să-ți imaginezi că poți face fericit un adult luîndu-l de mînă și ducîndu-l la o cofetărie ca să-i cumperi o prăjitură. Unde au dispărut toate aceste mici bucurii? Cînd s-au pierdut pe drum? Ne strîngeam cîte zece copii din bloc la singurul care avea video acasă și ne uitam fascinați a zecea oară la vreun film șmecher american gen Police Academy. Acum avem sute de filme pe Netflix și nu ne putem hotărî la nici unul. Nu știu alți copii cum erau, dar eu mă bucuram de orice carte nouă, nici nu conta autorul, povestea, important era să aibă și „poze”, acum compar în neștire, aha, asta e în stilul ăluia, ba chiar e puțin copiat după celălalt, aici șchioapătă narativ, aici e prea lucrat pe frază, n-are prospețime, m-am plictisit (noroc că am o bibliotecă întreagă și de cărți pentru copii pe care le recitesc cu aceeași plăcere). Nu ne plictiseam niciodată, mereu era ceva nou de făcut, acum totul e vechi, repetitiv. E clar, orice reîntoarcere e imposibilă, nu putem da în mintea copiilor și nu ne mai putem bucura cînd ninge pentru că trebuie deszăpezită mașina, iar după ninsoarea imaculată urmează mizeria, fleșcăraia sau gerul, poți să cazi pe gheață și să-ți rupi piciorul pentru că un cuvînt de tipul „ghețuș” nu-ți mai spune nimic. Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea! Pînă și eu, care scriu pentru copii cu lejeritate, am senzația că l-am abandonat, sînt prea multe în viața asta care te iau pe sus, trebuie să știi să te descurci, să dai din coate, să te învîrți, să te „realizezi”, să faci bani, să construiești case la țară, să supraviețuiești. Am regăsit niște casete audio din copilăria mică, de pe la 4-5 ani, înregistrări cu mine cîntînd niște cîntece, acompaniată de taică-miu la chitară, recitînd niște poezii, spunînd bancuri sau jucînd diferite roluri în schițe umoristice, am rugat-o pe o prietenă să le digitalizeze... abia dacă îndrăznesc să le ascult, mi-e rușine de copilul ăla, cum aș putea să-i explic că mă transform pe zi ce trece într-o babă cîrcotașă, genul de băboi pisălog pe care îl uram cel mai tare? Baba aia care îți spunea în tramvai: „Fetițo, nu mai cînta, că mă doare capul! Părinții tăi nu te-au învățat cum să te porți?”. 

Totuși, ar mai fi unele momente, puține. Cele în care care renunți la orice ambiție, cele în care nu mai vrei să demonstrezi nimic, cele în care nici o formă de ratare nu mai există. E ca atunci cînd o minge ți se oprește la picioare și tragi un șut în ea, cu poftă, fără să-ți pese unde se duce.