Circ identitar și invizibila comunitate românească din afară
Eram la un hotel în Madrid, şi colega mea, care nu avea Internet Wi-Fi în odaia sa, îi explica puţin cam nervoasă unui angajat al hotelului că situaţia este inacceptabilă. M-am apropiat de cei doi şi ea mi-a relatat succint, în româneşte, motivul nemulţumirii sale, şi atunci am văzut cum chipul angajatului s-a iluminat de o revelaţie subită. A ridicat mîinile în sus, exasperat, s-a întors şi a făcut stînga împrejur, fără nici un fel de scuze, fără să spună la revedere, exclamînd furios „Esos pueblo rumano, si, rumano!“. De atunci, adeseori cînd mă aflu în străinătate, dintr-o vigilenţă amestecată cu oareşice laşitate, arăt paşaportul meu moldovenesc. Cel puţin moldovenii sînt un soi de marţieni pentru occidentali, necunoaştere ce mă pune la adăpost de asocieri neplăcute şi stereotipuri negative. Ulterior, cu ocazia unor interviuri făcute în Spania şi Italia cu migranţii români, mi-am dat seama că, inconştient, fac uz de un mecanism la care apelează toţi românii de acolo. E drept, ei nu au la îndemînă un paşaport moldovenesc, dar recurg, prin alte metode, la aceeaşi strategie de „camuflare identitară“.
Fiesta cu parfum de mici şi inexistenta comunitate românească
Întîiul lucru pe care îl fac românii în străinătate – cel puţin în Spania şi Italia, unde reprezintă prima comunitate de străini ca mărime – este să se evite între ei. Să nu vrei să ai de-a face cu românii este cel mai facil mod de disimulare a propriei identităţii în ochii celuilalt. Rezultatul este că, în pofida numărului copleşitor, nu există o comunitate românească agregată. Alte grupuri de imigranţi, cum ar fi latino-americanii, au localurile lor, unde se întîlnesc pentru a socializa la sfîrşitul săptămînii, unde se distrează împreună şi cunosc noi membri ai comunităţii. Românii nu fac aşa ceva. Am stat de vorbă cu patronul unui restaurant românesc din Barcelona, situat fix în faţa închisorii din oraş şi purtînd numele de Dracula, care ne spunea că 75% din clienţi sînt spanioli. Românii, atunci cînd vin la restaurant, îşi înfulecă ciorba de burtă şi sarmalele, apoi pleacă, fără a se uita împrejur şi fără a schimba o vorbă cu conaţionalii lor. Mi-am amintit de o scenă din filmul Mar Nero, de Federico Bondi, în care grupuri mari de români din Italia organizau picnicuri la iarbă verde, ascultau muzică românească şi se împrieteneau unii cu alţii. Ei bine, cu puţine excepţii, nu prea există aşa ceva. Dacă merge la „iarbă verde“, românul o face doar împreună cu familia sau colegul de apartament. Şi dacă vreodată se întîmplă să se întîlnească cu alţi membri ai comunităţii este doar atunci cînd vreo asociaţie românească organizează o „fiesta“, oferind sarmale gratis sau cînd vine în concert vreun cîntăreţ – preferabil de manele – din România.
Consecinţa lipsei de coeziune e o semiabsenţă politică, deşi, teoretic, românii ar putea avea un cuvînt de spus în alegerile locale, unde au drept de vot. „Românii nu sînt structuraţi politic, ei trăiesc într-o bulă de săpun sau un fel de închisoare, izolaţi de Spania“ – constată Miguel Fonda, preşedintele Fedrom.
No querremos rumanos
Nu susţin că ceea ce eu numesc mecanismul de „camuflare identitară“ este singura cauză a invizibilităţii comunităţii româneşti. Dar cum spunea Miguel Pajares, antropolog la Universitatea din Barcelona şi specialist pe migraţia românească, aceasta este una dintre principalele cauze ale fenomenului. „Desigur, un rol important îl joacă şi lipsa de capital social, moştenită probabil din perioada comunistă. În plus, românii sînt europeni, iar europenii sînt individualişti, societăţile europene sînt prin definiţie atomizate. Însă stereotipurile despre români şi dorinţa de a se disocia de aceste prejudecăţi sînt, cu siguranţă, printre principalii factori“, îmi spune Miguel. Am întrebat dacă celelalte comunităţi nu au aceeaşi reacţie la imaginea negativă, dar mi s-a spus că imaginea bolivienilor sau a marocanilor nu e, totuşi, atît de rea. De exemplu, o recentă campanie a Partidului Popular din Spania, condus de fostul premier Aznar, nu i-a vizat pe marocani sau pe bolivieni, ci strict pe români. „No querremos rumanos“ sunau sloganele unor afişe electorale lipite pe toate zidurile în oraşul Badalona, aflat în apropierea Barcelonei. În mod similar, controversata melodie a cîntăreţului El Chivi nu îi înjură pe sud-americani, ci pe români, „acel flagel în creştere... care lucrează şi în zilele de sărbătoare, (...), fii de curvă, să le tăiem mîinile (...), proxeneţi şi angajaţi în restaurante, mă cac pe neamul lor, pe morţii lor şi pe toată ţara lor...“ La ilustrarea tezei lui Miguel Pajares – cum că imaginea negativă şi disimularea propriei identităţi stau la baza fracturării comunităţii româneşti – am asistat cu altă ocazie, de data aceasta în Franţa. Mă aflam la o terasă din Strasbourg împreună cu un grup de tineri, majoritatea angajaţi ai unor instituţii publice. La un moment dat, un cerşetor s-a apropiat de noi, ţinînd în mîna întinsă un pahar de plastic, pe fundul căruia zăngăneau cîteva monede, şi suspinînd jalnico-teatral: „Papa, papa!“. L-am abordat pe româneşte şi s-a dovedit că era, într-adevăr, din Timişoara. Împreună cu cineva din grup, care lucra ca asistent social, am început, dintr-un defect profesional, să îi punem tot soiul de întrebări despre viaţa sa, despre cît cîştigă, cum e cu ajutoarele sociale. După vreo cinci minute de conversaţie, restul grupului a început să se revolte: „Dă-o încolo de treabă, chiar trebuie să ne vadă toţi că sîntem români! Ce avem noi în comun cu «ăsta»?!“.
Exact această logică a disocierii de conaţionali am remarcat-o şi la românii ce munceau în Spania sau Italia. Românii sînt, după spusele acestora, figlio de putta – cum îmi mărturisea un tînăr de 25 de ani cu care am stat de vorbă în gara Tiburtina din Roma: „Îţi iau pielea de pe tine dacă le ceri ajutorul“, sînt „egoişti, secretoşi sau hoţi“. Ultimul aspect, cel cu hoţia, îl auzi din gura oricărui migrant român. Aşa cum colegii cu care călătoream la Strasbourg încercau să se distanţeze de imaginea românului cerşetor, tot aşa românii din Italia încearcă să se autodiferenţieze de românii hoţi şi de ţigani, care sînt de vină, în viziunea lor, pentru imaginea proastă a tuturor românilor. Dar cu cît discuţia se încinge şi autocenzura slăbeşte, cu atît descoperi că, de fapt, puţini sînt cei străini de viciile blamate, fie că e vorba de perceperea unei taxe pentru intermedierea angajării, fie că e vorba de hoţie. „Aş fura şi eu, însă mi-e teamă“, mi-a mărturisit băiatul care îi considera pe români figlio de putta. Altul, care avea o firmă de construcţii în regiunea Calabria, mi-a spus foarte senin: „Păi, am muncit un an şi m-am prins că nu te îmbogăţeşti din muncă, aşa că m-am apucat de furat“. „Ce furai?“, l-am întrebat. „Cum ce? De toate! Camioane, excavatoare... ce găseam. Dar nici din furat nu m-am îmbogăţit, ştii cum e, ce vine uşor pleacă uşor, aşa că acum mi-am făcut o ditta (întreprindere)!“.
Dragoste de sine pe vremuri noi
Dar nimeni nu poate trăi într-un dispreţ de sine permanent. După ce se evită între ei, după ce îşi fac autocritica propriei colectivităţi, dar se disociază individual de aceasta, românii recurg la un mecanism de revalorizare prin pozitivarea atributelor negative şi prin minimizarea „adversarului“. „Un spaniol m-a întrebat dacă noi avem în România televizoare. M-am uitat la el crucit şi i-am spus nu, nu avem aşa ceva, pentru că noi avem «supermerţane» care au instalate la bord ecrane... Nu mai avem nevoie şi de televizoare, sînt o tehnică învechită“ – îmi spunea proprietarul unui magazin de produse româneşti din Castelldefels. Aceiaşi oameni care se plîng că românii au înnebunit şi merg toţi cu Mercedes-ul la munca pe şantier se laudă, doar o jumătate de oră mai tîrziu, că în Spania nu vezi maşini precum în România. Aceiaşi români care deplîng sărăcia de acasă declară dispreţuitori atunci cînd trecem prin preajma unui hotel de o stea, numit Hotel Colmar, că de fapt e o greşeală şi numele hotelului trebuia să fie Hotel de Coşmar şi că la noi în România nici nu s-a pomenit aşa „mizerie“ de hotel. Spaniolii sînt „grei de cap“, „norocul lor e că sînt bogaţi“; femeile italience sînt putta; occidentalii sînt cam „tonţi“ pentru că trec numai pe verde strada, noi o trecem pe roşu şi totuşi supravieţuim, deci sîntem mai isteţi. Iată doar cîteva clişee oarecum puerile, dar probabil eficace, de redresare a orgoliului naţional.
Şi totuşi, dincolo de mascaradă, autopercepţia românilor s-a deteriorat simţitor, aşa cum putem vedea dintr-un sondaj Pro-Democraţia-CCSB din septembrie anul trecut: de exemplu, în 2002 procentul românilor care credeau că printre principalele însuşiri ale românilor este hărnicia era de 46%, faţă de numai 37% în 2010. În 2002, 60% considerau românii ca fiind primitori şi 40% cumsecade, faţă de doar 40%, respectiv 30% în 2010. Miturile care hrăneau dragostea de sine ca naţiune se spulberă încetul cu încetul.
Că este de vină expunerea la cultura occidentală şi comparaţia cu celălalt, că este consecinţa asumării eşecurilor din ultimii 20 de ani – mi-e greu să spun. Cert este că, oricît de conştienţi am deveni de defectele noastre, subaprecierea de sine încă nu a atins cote maxime, din moment ce continuăm să ne purtăm la fel ca înainte. Faptul că realizăm că sîntem dezbinaţi nu ne face mai uniţi, nici mai cumsecade, nici nu dezvoltă un spirit civic sau orice altă atitudine care să genereze schimbare. Totul se transformă în lamentaţie şi circ identitar. Mă întreb dacă în istorie diminuarea respectului de sine a stat vreodată la baza schimbării la faţă în bine a vreunui popor, sau din contră.