Cîntă cucu-n Bucovina

Cred că dezbaterile privind binefacerile sau, dimpotrivă, scurtcircuitele produse de Internet în educația tinerilor vor avea viață lungă. Sîntem, încă, mulți supraviețuitori ai timpurilor în care lipsea conexiunea rapidă la lume și la informațiile ei, dar există încă și mai mulți care depind în viața de zi cu zi, acum, de ea. Vom bombăni încă mulți ani, aducînd în discuție superficialitatea referințelor, a comunicării interumane, a efectului formativ oferite de rețelele de socializare, și ni se vor aduce, drept contraargumente, mii, zeci de mii, sute de mii de efecte pozitive ale comunicării virtuale rapide și eficiente.

Cea mai recentă gîlceavă pe acest subiect a pornit în mediul online (evident!) de la afirmațiile unui profesor cu privire la nivelul de cunoștințe al studenților săi: deficitar, superficial, vlăguit de „virușii culturali“ născuți în rețele de socializare. De cealaltă parte a baricadei, un cunoscut scriitor român, solidar cu consumatorii de Internet, laudă virtuțile timpurilor moderne: creativitate nemărginită, imaginație dezlănțuită, comunicare nelimitată, inteligență pe măsură etc.

În general, urmăresc cu interes orice dezbatere pe acest subiect, important pentru înțelegerea vremurilor în care trăim. Dar mi se pare că batem pasul pe loc. Iată, în opinia mea, cîteva cauze ale blocajului dialogului și ale suspendării soluțiilor.

Dialogul se poartă apăsat în zona vinovățiilor și a acuzațiilor („Internetul e de vină“ vs „generația veche nu înțelege“). La ora la care vorbim, Internetul și computerele interconectate fac parte, masiv și ireversibil, din viața tuturor, tineri sau bătrîni, știutori sau mai puțin știutori, așa că a te supăra pe ele, a le socoti o amenințare e cam expeditiv și, oricum, ineficient. La fel de ineficient mi se pare să consideri semnalele de alarmă formulate de generațiile mature cu privire la pericolele născute de rețelele internautice ca fiind semne pure de senilitate sau ca încercări de îngrădire a spațiului și a mijloacelor de exprimare. A trecut ceva vreme de cînd omenirea a încetat să le mai plîngă de milă bieților scribi și a acceptat generația Gutenberg, privind înduioșată către crescătorii de porumbei mesageri în drumul spre primele oficii poștale sau telegraf. E un „război“ neclar: pe cine înjurăm, de fapt? În fond, lumea asta s-a dovedit pînă acum destul de mare ca să cuprindă și electricitatea, și catedralele afumate de lumînări, și marile tratate de filozofie, și sitcom-urile, și filmele de artă, și replicile săltărețe de pe paginile de socializare.

E foarte important cine intră în dezbatere pe acest subiect: într-un fel trebuie creditat un profesor, direct implicat în educația tinerelor generații, și în alt fel un scriitor, jurnalist, afacerist, IT-ist sau vînzător de pere. Un profesor (de fapt, mulți dintre ei) afirmă, pe bază de experiență, că studenții intră pe băncile facultăților fără să aibă cele mai elementare cunoștințe în materia principală pe care urmează să o studieze. Un scriitor îl liniștește, preaslăvind măiestria tinerilor în a mînui felurite programe și virtuțile interconectivității rapide, punînd pe masă un exemplu cu totul excepțional: propriul fiu. Acesta nu este un dialog eficient, nu este o dezbatere serioasă, e doar un exemplu de discurs paralel.

Vestea că studenții de la Istorie cred că Bucovina este o marcă de apă minerală și nu un „capitol“ de istorie și geografie te izbește drept în plex: treci în cîteva secunde de la stupefacție la amuzament, de la iritare la mari întrebări existențiale, de tipul cine sîntem și ce căutăm pe-aici. Dar, mai apoi, trebuie făcut pasul către teme pragmatice: modernizarea rapid necesară a programelor școlare (știu, din site-urile dascălilor, că, spre exemplu, lecțiile de istorie sînt predate cu pieptul mîndru înălțat și lacrimi fierbinți de dor și jale), întîlnirea dintre marea cultură, care cere timp, reflecție, cercetare îndelungată, și tînăra generație, pregătită, în general, mai curînd pentru contacte frugale și efort minim, pentru modele scrijelite pe ecrane mari sau mici de noua societate etc.

Pe scurt: avem de administrat o conviețuire (fatală!), mai curînd decît o excluziune, avem de găsit soluții și pentru o bună măsură a patosului internaut, dar și pentru o înțeleaptă asumare a contemporaneității. 

Maria Iordănescu este psiholog.