Cine vă cumpără florile?

La începutul acestui an, cîntăreața americană Miley Cyrus a lansat melodia „Flowers“, primul single menit să anunțe noul ei album. Cu o linie melodică ușor de reținut și un videoclip în care apare doar Miley, plimbîndu-se, dansînd sau făcînd sport într-o vilă luxoasă, piesa a depășit recordul săptămînal de ascultare pe Spotify de două ori la rînd. A fost și melodia care a ajuns cel mai repede la 100 de milioane de ascultări, la nivel mondial, pe aceeași platformă de streaming. Unul dintre motivele pentru care, în lunile trecute, „Flowers“ s-a auzit peste tot sînt versurile. Pot să-mi cumpăr singură flori, să-mi spun lucruri pe care nu le-ai înțelege, să mă țin de mînă și să mă iubesc mai bine decît ai putea s-o faci tu, cîntă Miley.

Am fost adolescentă în anii ’90, cînd noțiunea de „girl power” a ajuns la noi cu trupele de fete Spice Girls sau Destiny’s Child, cu Pink și Christina Aguilera. Prototipul femeii independente, puternice, care nu are nevoie de cineva pentru a fi fericită și a se descurca în viață și pentru care sprijinul îl reprezintă prietenele ei a avut priză la public și am aderat la el cu toate forțele. Cumva, era și scuza perfectă pentru a nu căuta un partener și a nu-i acorda unei relații adevărate timpul și atenția necesare. Unde mai pui că găsirea persoanei potrivite implica, pentru a avea sorți de izbîndă, o prospecție îndelungată, stabilirea unei liste de lucruri importante, a uneia cu puncte negociabile și, în final, a celei de-a treia cu probleme de neiertat. „Independența” mă scutea de o astfel de responsabilitate, venea cu mult timp în plus pentru mine și cu o existență, recunosc, mult mai comodă.

Îmi propusesem de multă vreme să vin în București după terminarea facultății, așa că m-am ferit de orice legătură care ar fi putut să mă rețină la Cluj. Rectific: voiam să ajung în Capitală singură, așa văzusem eu în filmele nepotrivite că s-ar da startul marilor aventuri. Apoi am început să învăț jurnalismul de televiziune și consideram că e vital să fiu mereu prezentă la serviciu. De cîte ori vreo cunoștință se căsătorea sau avea copii mi se părea că aceste evenimente, altfel fericite, o „scot de pe piață” și nu voiam așa ceva pentru mine. În fiecare zi îmi spuneam că, dacă vreo mare ocazie profesională se va ivi, eu voi fi pregătită. Cu unele lucruri, am avut dreptate. Dacă muncești constant și cît de bine poți, în general avansezi. Cu altele, m-am înșelat grav. Și cînd, după vreo 15 ani de televiziune, cineva mi-a spus că emisiunea de seară la care lucrez e scuza ideală să nu am o viață socială și o relație, mi-am dat seama că are dreptate. Și că am ajuns la vîrsta de mijloc alegînd să fiu mereu ocupată cu munca.

Părerile specialiștilor în privința fericirii de unul singur și a celei în doi diferă. Unii spun că abia după ce ajungi să te cunoști foarte bine, să-ți vindeci rănile trecutului, după ce afli cu precizie cum să te bucuri sau să te alini poți fi capabil să intri în relații sănătoase, care să-ți aducă un plus față de ce ai deja și în lipsa cărora să nu-ți simți sufletul știrbit. Alții susțin că legăturile potrivite sînt vindecătoare. Că, în prezența persoanei bine alese, care te face să te simți în largul tău și să pui reflectorul pe demonii pitiți prin colțuri, cicatricile tale se vor transforma în tatuaje eliberatoare. Cu toții sînt, însă, de acord în privința unui aspect: decît alături de cineva cu care fiecare zi ajunge să fie un chin, care îți pune în pericol siguranța fizică sau mentală, e mai bine de unul singur.

Pentru minți fragede, mesaje precum cel din „Flowers“ mi se pare că pot împinge lucrurile într-un extrem nedorit. Percep afirmațiile „îmi cumpăr singură florile” și „știu să mă iubesc mai bine” ca pe un fel de scuze pentru tratarea relațiilor și, implicit, a celeilalte persoane ca pe niște bunuri de consum cu defecte de fabricație. Arta compromisului, în sensul întîlnirii la jumătatea drumului, și conversația onestă, care nu e o luptă pentru a avea dreptate, sînt aproape de domeniul trecutului.

Nu-mi mai amintesc concret aproape nici una dintre sutele de seri petrecute în televiziune, dar știu cu precizie ziua în care, din cauza programului meu, n-a mai avut loc o întîlnire cu cineva cum n-am mai cunoscut, de atunci, pe nimeni. Nu mai rețin temele emisiunilor pe care le-am prezentat în direct, dar îmi amintesc perfect cum, înainte de fiecare, eram atît de obosită că aș fi vrut să fiu oriunde altundeva. Ne găsim motivații desăvîrșite din punct de vedere arhitectural ca să nu recunoaștem că, undeva pe parcurs, n-am tras de cîrmă în direcția bună.

„Flowers“ a ajuns pe primul loc în topurile din 40 de țări. În timp ce femei din toată lumea își cumpără singure flori fără să recunoască că, de fapt, nu au încotro, trenurile pleacă din gările lor și nu mai revin. Chiar dacă vor fi mereu altele și altele, undeva se pierde din vedere că, odată cu anii, plăcerea călătoriei – mai importantă decît destinația, de altfel – nu va mai fi la fel.