Cine se teme să vorbească despre violență?

Locuiesc în Seattle şi am publicat o variantă a acestei povestiri pe website-ul meu ca reacție la remarca preşedintelui Statelor Unite, în septembrie 2018, cum că cei care discută despre hărțuire şi atacuri sexuale sînt protestatari plătiți. Cum sînt destul de sigură că pe mine nu m-a plătit George Soros, am simțit nevoia să îmi alătur vocea miilor de femei din lumea largă care vor să aducă lucrurile pe o cale mai bună, mai ales pentru generația viitoare.

S-a întîmplat cînd eram în anul IV la Facultatea de Automatică şi Calculatoare la Politehnica din Bucureşti; cîndva între octombrie 1998 şi martie 1999. Era seară şi veneam de la un seminar împreună cu două colege de an vorbind despre teme şi cursuri. Eram îmbrăcată în blugi şi pulover, şi probabil o jachetă. Mergeam între colegele mele pe aleea largă dintre rectorat şi podul peste Dîmbovița, către Regie. Gardul campusului era la stînga noastră, iar la dreapta un spațiu verde cu mulți copaci. Începuse să se întunece.

La un moment dat am observat doi bărbați, tineri după mers, unul mai ­înalt decît celălalt, care se îndreptau direct către noi dinspre podul de la Regie. În înțelepciunea mea, îmi amintesc că m am întrebat dacă ar trebui să mă dau deoparte să îi las să treacă, deşi aleea era largă cît să încapă o duzină de oameni, însă n-am avut timp să-mi termin gîndul căci bărbatul mai înalt m-a înşfăcat de brațe, colegele mele au fugit una în stîn­ga, una în dreapta, iar eu m-am trezit trasă către copaci. Cel mai scund s-a uitat peste umăr să vadă dacă nu vine cineva şi s-a grăbit după noi.

Îmi amintesc că mi-am spus că asta nu se întîmplă cu adevărat. Apoi mi-am spus că asta chiar se întîmplă cu adevărat. Am început să mă lupt cu omul ăla, însă mă ținea strîns de brațe. Era aproape întuneric sub copaci. O groază ca o apă cu gheață m-a cuprins şi am început să țip. Am țipat cum n-am țipat vreodată în viața mea. Am țipat şi am țipat.

„Taci, fă, din gură“, mi-a zis el.

Am țipat şi m-am zbătut şi mai mult. Şi atunci m-a lovit. O durere solidă peste partea stîngă a capului. O palmă sau un pumn peste urechea mea stîngă. Însă, în acel moment, mi-a dat drumul cu dreapta, aşa că m-am răsucit şi am scăpat din mîna lui stîngă şi am fugit înapoi către aleea centrală unde mă aşteptau colegele mele, înlemnite.

În seara aceea m-am dus la poliție, însă ofițerul de serviciu mi-a spus că n-are ce să facă şi că pe viitor să am la mine un spray cu piper. Cînd l-am întrebat de unde să fac eu rost de aşa ceva, mi-a zis să mă duc la bişnițari. Am plecat de la poliție, l-am sunat pe tata la Galați şi, printre plînsete, i-am zis să îmi facă rost de un spray cu piper, nu mă interesează cum. Nu m-am gîndit niciodată să îl întreb pe tatăl meu, care a murit în 2014, ce a simțit el în seara aia cînd şi-a auzit copilul plîngînd la telefon.

Cînd am ajuns înapoi la cămin, mi-am dat seama că nu prea aud cu urechea stîngă. Cînd m-am spălat pe cap, am țipat de durere cînd mi-a intrat apă în ureche. M-am dus la dispensar în Regie şi doctorița mi-a spus că aveam timpanul spart, dar că se va reface şi îmi voi recupera auzul în timp.

Săptămîna următoare am primit spray-ul cu piper de la tata şi l-am ținut cu mine pînă în ziua în care m-am urcat în avion şi am plecat către Statele Unite cu un job la Microsoft. În tot timpul acela m-am uitat de multe ori la el – îmi încăpea în pumnul închis – şi m-am întrebat cum ar fi să îl folosesc în cazul în care m-ar ataca din nou cineva. Dacă nu îl neutralizez pe atacator? Dacă, în loc să îl pun pe fugă, îl înfurii şi încearcă să mă omoare? Doar nu fusesem în stare să mă eliberez singură din cleştele atacatorului meu. Într-o zi am încercat nişte spray pe mîna mea stîngă şi mi-am dat repede seama că, dacă cineva îmi smulge spray-ul şi îmi dă cu el în ochi, aş putea să orbesc.

În anii aceia m-am întrebat de multe ori: dacă aş fi avut spray-ul cu mine în seara cu pricina, chiar aş fi avut timp să îl scot din buzunar înainte să mă înşface bărbatul acela?

Ieşirea în lume cu o armă în buzunar m-a făcut să mă simt doar puțin mai în siguranță, însă între timp am dezvoltat un al zecelea simț – ştiu că toată lumea spune că sînt cinci, însă de fapt sînt nouă, împreună cu echilibrul, temperatura, durerea şi conştientizarea trupului în spațiu. Simțul meu în plus e tot de conştientizare, dar de data asta de conştientizare a spațiului din jurul meu: cînd merg pe stradă acum, țin minte temporar cine e în jurul meu, cine e pe partea cealaltă a trotuarului, ce maşini trec, cît de departe sînt de magazine şi alei etc. Simțul ăsta m-a ajutat de multe ori, ba chiar a ajutat şi pe un străin odată, cînd am găsit un portofel pe stradă, m-am uitat la actul de identitate din el şi am recunoscut-o pe femeia pe care o văzusem cu cîteva minute înainte. Ştiam în ce direcție se dusese, aşa că am alergat după ea şi i-am dat portofelul. Cum am ştiut să i-l aduc, m-a întrebat, foarte mirată. Am zîmbit şi i-am spus că e o poveste lungă.

Cînd am ajuns în Statele Unite m-am înscris la un curs de karate şi lucrurile au mers destul de bine pînă într-o zi, cînd instructorul m-a ales pe mine să arate clasei o tehnică nouă. Cînd mi-a tras un pumn în umăr am simțit o durere adîncă în oase. Cînd mi-a mai tras unul n-am putut să îmi țin echilibrul. Cînd m-a buşit pe saltea am amețit. Seara, în apartamentul pe care mi-l închiriasem în Redmond, Washington, m-am întins în pat şi m-am trezit în miezul nopții. Simțeam că mă înec. Ceva cald mi se scurgea înăuntrul gîtului. M-am dus la baie şi, în oglindă, am văzut că îmi curgea sînge din nas, pe față şi pe haine.

Nu m-am mai dus vreodată la karate după aceea. Deja trăind în zona campusului Microsoft, avînd maşina mea (pentru că acolo distanțele sînt considerabile şi transportul în comun era pe atunci insuficient), începusem să mă simt în siguranță, fără arme şi fără karate. Însă eu am avut de ales. Ştiu că nu sînt destule locuri ca acesta pe lume. Majoritatea victimelor violenței nu pot să îşi aleagă oraşul sau, de multe ori, familia în care au de suferit zi după zi.

Din comentariile pe care le-am primit la povestirea asta pe website-ul meu, am aflat că multe fete şi femei trec prin astfel de experiențe. Mult prea multe. Povestirea mea nici măcar nu e printre cele mai dramatice – urechea mi s-a vindecat, hemoragia internă nu a creat complicații şi nu m-a mai lovit nimeni de la ultima mea lecție de karate. Însă chiar dacă întîmplarea mea a fost banală, e important să deschidem subiectul fiindcă e de neacceptat ca cei puternici să îi rănească pe cei mai slabi. O singură voce nu va aduce schimbarea, bineînțeles, însă ştiu că nu sînt singură şi că alte voci se pot face auzite în comunitățile şi familiile de peste tot. Putem începe chiar acum, aici, cu comentariile cititorilor. 

Roxana Aramă locuieşte în Seattle, Washington, în Statele Unite, a terminat Facultatea de Automatică şi Calculatoare la Bucureşti, a lucrat la Microsoft Xbox, are un master în Creative Writing de la Goddard College, menține un website numit Rewriting History la www.roxanaarama.com şi este autoarea romanului All but One, pentru moment în manuscris.