Cine ne mai bobinează?

Ăsta-i viitorul, ştiu eu. Avangarda este aici. Nu ştiu de ce totuşi mustăcesc. Cred că încep să fiu exclus din jocurile astea ale foamei. „Sînt pe sănătate!“ – zice un clip. „Sînt pe muzică, sport“ – zice o altă reclamă. Pe bune? Îi vezi pe indivizi călare pe situaţie, nu explicaţii filologice pot da eu, dar mă îndeamnă la muncă imaginaţia. Chiar îl văd pe cumpărătorul sau abonatul GSM călare pe nişte baloane de săpun, pe nişte neica nimeni. Adică, chiar reclamele sînt inutile, căutînd sortimente noi de limbaj. Esenţa reclamei este că îţi cumperi lucruri bune de la Mega. Or, Mega îşi bate joc de esenţa poveştii, sănătatea. Nu ea trebuie apărată? Sau dincolo, la telefoane. Reclama vrea să spună că se vinde ieftin un telefon care îţi creează acces către net, muzică şi alte dorinţe acute, milenare. Or, cum poţi să pui să se caţere degeaba nişte ardenţi doritori pe nişte himere? Teoretic, se poate orice, dar mă lasă blocat tocmai expresia. De ce să cumpăr, cînd mi se vînd chestii inexistente. Sănătate, muzică dispar din relaţia mea logică, simbolică cu respectivele. Sau, în stil clasic, mă calcă pe nervi! Îmi stă pe creier. Nu aş fi băgat de seamă expresiile dacă un vînzător tînăr, şampaliu, înfricoşat, nu şuiera sub nasul meu acum două zile: „Frăţică, mă face pe nervi!“ Dincolo de faptul că astfel de comunicări particulare nu se fac sub ochii, urechile cumpărătorului, expresia lui verbală era însoţită de o figură de frică. Şi, atunci, îmi dau seama că astfel de expresii verbale nu fac decît să vorbească de teama că nu poţi fi altfel, decît spînzurînd cîte o sănătate, cîte un sport. Pe bune nu mai contează vorbele. Pe bune nu mai contează omul. Contează vînzarea. Ce bine! Dacă se vinde astfel, pe bune nu contează că mă fac ăştia cu nervii.