Cine mai stă la oraş

Au început acum o săptămînă, cînd am observat o comoţie în via bătrînă care reuşise să se caţere de-a lungul anilor pînă la etajul doi al clădirii. Ceva, cineva vînzolea frunzele crude, mai să rupă lăstarii fragezi care începuseră a se întinde încîrcelaţi spre mai multă lumină. O pereche de guguştiuci se apucaseră să construiască un cuib. Treaba era importantă, aduceau pe rînd diverse crenguţe extraordinar de bine alese, fiecare cam de aceeaşi grosime şi lungime, străbătute de noduli care să se poată închinga unul în altul ca să formeze ţesătura noii lor case. S-au uguit şi s-au foit preţ de cîteva zile pînă au meşterit o minunăţie convexă, firavă, îmi părea mie, şi intricată ca un desen oriental în peniţă. Pe jos, în balconul pe care-l împărţim acum cu păsăretul, au lăsat o grămadă de resturi de materiale de construcţie, ceva pene şi puf căzute în timpul lucrului şi multe stropşituri albicioase, aducătoare de noroc.

Cînd şi cum a fost adus pe lume oul n-am văzut, am prins doar momentul în care unul dintre ei stătea în sfîrşit mîndru în bărcuţa fragilă a cuibului, la clocit. Ne-au tolerat, pe ăştia, oamenii din casă. Am ieşit în vîrful picioarelor să ud florile şi le-am vorbit cît am putut eu de calm. Guguştiucul şi guguştiuca mă priveau cu cîte un ochi lucios de pe laterala unui cap mic, perfect. Păreau calmi, destul de încrezători, dar păstrau totuşi o urmă de prudenţă. Citeam în ochiul ăla, în mărgica rotundă şi atentă, şi o urmă de ironie, parcă. Simţeam aproape cum îşi înfoiau guşa cenuşie, peste care cineva trăsese o linie subţire, neagră, de tuş, simţeam cum îşi rîd de mine: „Ia uite şi la ornitoloaga asta de balcon, National Geographic din cîmpia de gresie de la bucătărie, Bear Grylls de metrou. Se dă mare specialistă şi-şi imaginează că ea ne tolerează. Ba chiar îi lucesc ochii la gîndul că e o persoană cumsecade, un om bun care iubeşte toate vietăţile şi ştie să trăiască împreună cu ele. La cît se bagă în seamă pe aici, pun pariu că ne-a pus deja şi pe Facebook.“

Sigur că i-am pus. Şi nici un mişto din lume nu mă poate opri din observarea lor. Am văzut cum fac cu schimbul la clocit. E o tură 12 cu 12, cum ar veni. Sînt extraordinar de conştiincioşi şi abia aştept să devenim cu toţii părinţi. Vom avea un guguştiuc! (Aici păsăretul şi-a dat ochii peste cap.)

Pe lîngă turturelele al căror uguit în miezul zilelor liniştite de vară îmi aduce aminte de lungile vacanţe la bunică-mea, oraşul adăposteşte multă altă viaţă. Dimineţile devreme şi nopţile aud cîntînd privighetori în buricul Bucureştiului. Îşi dispută bucăţele de copaci şi triluiesc cît le ţine guşiţa spre uimirea unor urechi omeneşti obişnuite mai degrabă cu uruitul traficului. Aud cucuvele. Mă salut în fiecare zi cu gaşca de porumbei care s-au golănit rău. Nici nu le mai pasă cînd treci milimetric pe lîngă ei, abia se mută un pic mai încolo şi stau la cerşit bucăţele crocante de covrig. Între ei, mulţi sînt cu penele smotocite, rufoase şi cu degete lipsă la picioare. Ţipătul pescăruşilor care fac naveta din groapa de la Glina te poate duce cu gîndul la mare. Îi vezi şi nopţile, dacă ai răbdare să ridici ochii spre cer, fîlfîind fără zgomot, fantomatic, ca nişte batiste albe pe fondul indigo şi mut al unei disperări urbane. Şobolani graşi şi zemoşi traversează trotuarele cu burta la pămînt. Se opresc o clipă, te privesc şi se strecoară mai departe în maţele calde ale oraşului. Mîrtani, mîţe, motani, cotoi, feline alunecoase cu ochii galbeni şi verzi se alintă cu spinările încovoiate de casele şi gardurile oraşului. Gîndăcei, gîndaci, carcalaci, gărgăriţe şi bărzăuni. Vrăbii care trăiesc în supermarket-uri. Ciori, corbi şi coţofene deştepte.

Oraşul e plin de viaţă care merită privită. Anul trecut am găzduit în balcon un păianjen imens. Se numea Paraschiv. A dispărut după trei luni, în împrejurări dubioase. Acum ţin jurnalul guguştiucilor. Sper să nu dispară şi ei şi să mă lase cu un pui de crescut pe cap. Bear Grylls ăsta are o limită.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.