Cine mai locuiește la țară, în România?

31 octombrie 2018   Societate

Populația satelor românești pare îmbătrînită. Oameni care s au născut, au crescut și au îmbătrînit la țară, nu totdeauna în același sat, unii s-au strămutat „după om“ sau „după femeie“ un deal mai încolo. Sînt oameni care au cunoscut foarte puțin o altă realitate – cea a unui oraș mare (despre capitală sau o țară străină nici nu poate fi vorba), mai degrabă orașul a venit spre ei cu mașină de spălat, cuptor cu microunde, televiziune prin cablu și Internet. Baia s-a mutat și ea în casă, însă vreo latrină în fundul curții tot mai există, cînd te întorci de la grădină cu cizmele de cauciuc pline de noroi și ai o urgență, de ce să faci mizerie în baia cea bună, pentru musafiri? Bătrînii de la țară muncesc uneori mai mult decît tinerii din realitățile paralele numite orașe. Muncă fizică, la sapă, la coasă, „la mălai“, la cules de te miri ce, în grădină sau pe bucata lor de cîmp. Muncesc și nu se vede mai nimic, e un fel de cooperativă a muncii în zadar. Sau ai zice că e un hobby. Cartofii ies mici cît nucile, roșiile, dacă nu sînt stropite, se strică în două zile, nu mai ajung pe taraba din piață, varza costă 50 de bani kilul, vara, mai bine o dai pe degeaba, prunele ba se fac, ba nu se fac, adio țuică, dacă n-ai bani să cumperi prune en gros și să mergi cu ele la cazan, de merele lor scolfîlcite, bio, nici nu se ating nepoții de la oraș, degeaba le trimit ei cu sacii, ajung în primul tomberon de gunoi, vinul lor ecologic din strugurii din curte e acru, nici pe ăsta nu-l bea nimeni. Borcanele cu dulcețuri, zacuști, murături zac prin vreo cămară cu anii, totuși, apar altele cu etichete atent lipite – 2016, 2017, 2018. E un ritm al vieții acolo, același dintotdeauna. De cele mai multe ori, oamenii ăștia trecuți de 60 de ani de la țară muncesc pentru nimic și pentru nimeni. Într-o lume a fructelor și legumelor de supermarket, gonflate, „de plastic“, amărîta lor de recoltă pentru care se spetesc atît devine inutilă. Doar unii mai norocoși nimeresc din întîmplare într-un proiect al vreunei asociații care își propune „revitalizarea satului românesc“. Plăcintele și tăiețeii de casă sînt încadrați la categoria slow food (nu prea pricep ei ce presupune asta, dar e de bine!), în curtea lor se mai organizează cîte un brunch, vin oameni de la oraș special ca să mănînce, gustă chiar și din vinul lor ecologic și acru, apreciază că e bun. Cu animalele e o altă pacoste. Bietele găini se ouă ele în mod disciplinat, dar cîte ouă poate să mănînce o băbuță singură de 80 de ani? Dacă ai sub 200 de oi și le dai la cioban „nu merită“, tocmai pe alea le mănîncă lupul. Multă muncă e și la grajd, iar laptele se acrește, ce să facă cu el? Îl mai dau la porci, dacă se încumetă să țină porci, că muncă multă e și acolo. Totuși, dacă n-ar mai fi toată munca asta, ce rost ar mai avea ei pe lume? Așa că, în fiecare an, o iau de la capăt, muncesc ca să nu șadă, să nu aștepte în van pe la porți. Ce așteaptă? Un om drag care nu mai vine sau măcar un străin cu care să mai schimbe cîte o vorbă. Vreo veste, bună sau proastă, dar care nu ajunge niciodată în satul lor – cine s-a mai însurat, cine a mai născut, cine a mai murit. În mod inevitabil, își așteaptă propriul sfîrșit, însă dacă se iau cu munca, nu mai au timp să se gîndească la asta, îl îndepărtează.

Merg cu un prieten într-o vizită la două bătrîne într-un sat din nordul țării – mama are peste 80, fiica peste 60, dar îmbrăcate la fel și cu baticuri pe cap, par aproape de aceeași vîrstă. Sînt singure, nu mai au pe nimeni în sat. „Tușă, nu stăm decît cinci minute!“, le zice prietenul nostru, care le e rudă. „Apăi stați dară, dacă tot ați venit pînă aici!“, se supără fiica și insistă să intrăm în bucătărie, unde tocmai au făcut focul în sobă într-una dintre primele zile friguroase ale lui octombrie. Îmi place încăperea mică și curată, mă duce cu gîndul la o copilărie netrăită, cu bunicii de la țară pe care nu i-am avut niciodată – un recamier vechi, cîteva scaune, perne și pleduri, ștergarul țesut de pe perete, un dulap cu vase, un televizor pe un post din ăla comercial, cu vedete. Mă uit la fetele de pe ecran, cu Botox și cu silicoane, care povestesc că au fost la shopping la Milano, apoi mă uit la cele două băbuțe identice, care șed cuminți fiecare pe scăunelul ei, cu mîinile în poală. Între cele două lumi nu există nici un punct de tangență și, totuși, în mod absurd, ele se întîlnesc aici, într-o bucătărie de la țară. E cald și ne cuprinde o moleșeală, o stare de bine. „Să vă aduc niște palaneț… acum ce le-am scos din cuptor. Cu varză și cu curechi!“, zice femeia mai în vîrstă. „Dar nu trebe, mătușă, că plecăm, ne grăbim!“ „Ei, plecați!“ – boscorodi bătrîna, apoi aduse plăcintele calde. Fiecare vizită e aici un mic ritual, vrei să pleci, te roagă să mai stai, iei o plăcintă, te îndeamnă să mai iei una și tot așa, rămîi captiv în mica lor lume la nesfîrșit. „Dar un pahar de jinars n-ar merge?“ Ar merge, zicem noi, oftînd, deja afară se lasă umbrele serii. „D-apăi pentru cine ați făcut palaneț dacă știați că nu vine nimeni?“, mai întrebă nepotul bătrînelor, înfulecînd din plăcintă. Vizita noastră nu fusese anunțată. „Păi, om făcut, de ce să stăm dejaba?“ Cele cinci minute promise s-au transformat într-o oră. Am ascultat frînturi de povești despre oameni necunoscuți, despre Ion care a murit și de la băutură i s-a tras – băutură însemnînd „spirt“ de la magazin, nu jinars, care e medicament, panaceu universal, nu se pune –, despre o vacă a nu știu cui care nu mai fată, despre niște țigani care au prădat o bătrînă în satul vecin, despre drumul care e prost și despre pămîntul pe care „n-are cine să-l lucre“. Cele două băbuțe se completau una pe alta, pe măsură ce-și aminteau lucruri, de fapt noutățile din sat pe care simțeau nevoia să le împărtășească. Pînă la urmă, toată lumea a fost mulțumită – noi cu plăcintele și cu țuica, ele cu conversația ce umplea un gol în viața lor în care se aveau numai una pe alta. La plecare, m-au pupat amîndouă. Cu drag, fără nici o urmă de ipocrizie. De parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna. „Să mai poftiți pe la noi!“ Sînt convinsă că, dacă m-aș întoarce peste un an, nu doar că mă vor recunoaște, dar că mă vor aștepta cu aceleași plăcinte calde pe care le-au copt cu dragoste și cu speranța că cineva, chiar și un străin, le va trece pragul. La țară, termenul de „străin“ e destul de imprecis. Nimeni nu rămîne „un străin“ din moment ce deja l-ai cunoscut, l-ai omenit cu ce ai avut prin casă și ți-a ascultat poveștile. Am plecat din satul acela cu plăcinte și jinars la pachet și cu senzația că tocmai m-am despărțit de două bunici care mă vor aștepta acolo un timp nedefinit.

Cîteodată, cînd mă gîndesc la satele românești, mi-e milă de ele din cauza acestor bătrîni. Din punct de vedere politic, ei reprezintă doar o masă de manevră, nu sînt considerați individualități, tușa Măria și nea Ion, cu plăcintele și cu țuica lor producție proprie, nu există practic pentru nimeni. Sînt doar tușa Măria și nea Ion multiplicați cu o mie, cu zece mii, cu un milion. Nu poți să-i condamni că fac ce le zice primarul sau popa, îi privesc cu respect pentru că sînt „oameni cu carte“. Nu au repere. Nici măcar nu sînt săraci în acel sens al sărăciei pe care îl înțelegem noi, cei de la oraș. Cu cartofii lor cît niște nuci și cu borcanele de zacuscă se descurcă. Doar sînt singuri și izolați. Iar odată cu dispariția lor, o lume întreagă e pe cale să se piardă.

Foto: flickr

Mai multe