Cînd ţi-e ruşine cu bunica

Magazinul Unirii, sîmbătă, pe la prînzişor. Lume multă, vînzoleală, băieţi cu pantofi ascuţiţi în căutare de alţi pantofi ascuţiţi, fete cu geci lucioase în căutare de alte geci lucioase, gură-cască, simpli vizitatori, oameni cu treabă. În faţa unor scări rulante, comoţiune. Ceva se întîmplase acolo şi rupsese şirul cuminţel de furnici umane care urcau spre „etaj 1 confecţii femei“. O bătrînă, aparent abia sosită direct de la gară, însoţită de nepotul proaspăt ieşit din adolescenţă, nu reuşea nicicum să se sincronizeze cu treptele, care se năşteau din nimic şi se duceau în nimic, ale scării rulante. Scări tradiţionale, stabile şi ferme sub picioare are magazinul, dar sînt ascunse undeva în spate, dai de ele numai dacă deschizi nişte uşi.

În orice caz, problema cuplului nepot-bunică nu părea a fi lipsa de opţiuni, ci, evident pentru orice observator, imensa jenă a puştiului obligat în cîteva rînduri să-şi redreseze mamaia instabilă şi grăsuţă. Nu era îndeajuns de copt să-şi iubească bunica în public, aşa cum e ea, nu era îndeajuns de calm să poată măcar zîmbi, dacă nu glumi. Era roşu pînă în vîrful urechilor clăpăuge, îl încurca şi geanta mărişoară de un violet violent rămasă de la vreunul dintre unchi în casa lui mamaie, burduşită acum probabil cu prăjituri şi zacuscă. Spera din tot sufletul să nu-l fi văzut nici un coleg de şcoală, nimeni cunoscut. Îi veni brusc în mine clipul de pe YouTube la care se amuzase copios şi-l împărţise şi pe Facebook, cu cîteva femei uzbece de la ţară care se prăvăleau constant de pe coama zimţată a unor scări rulante dintr-un mall proaspăt deschis. Se găsea fix în faţa unei situaţii similare. Mamaie, care a ţinut neapărat să treacă, înainte de a ajunge acasă „la copii“, pe la magazin (că tot era în drum de la metrou), îl încurca nespus, ba nu, îl enerva neţărmurit.

Hăul enorm între cei doi se căscase aici, în public. O iubea pe mamaie; îl spălase la fund şi-l cocoloşise, fusese lăsat la ea, la ţară, cu lunile, în vacanţele de vară, dar ea nu avea loc aici, în oraşul lui, în realitatea lui. Mamaie vede doar nişte bile colorate care urlă în South Park şi ori de cîte ori apare Kenny îl întreabă „ce-i aia“, „ce-i aia?“. Mamaie nu înţelege ce poţi face ore în şir cu ochii în telefon şi nici de ce e nevoie să porţi eşarfe răsucite de mai multe ori peste tricou, vara. În fine, lucrurile astea povestite amicilor pot fi haioase, dar acrobaţiile din public cu scările rulante i se par acum devastatoare pentru imagine.

E, dacă vreţi, ca la nuntă. Cînd perechea cool şi desăvîrşit conectată în toate chipurile la ceea ce se crede a fi civilitate e nevoită să-şi acomodeze prietenii asemenea cu rudele aparent mai puţin cizelate. Nu se pot face două nunţi. E momentul inevitabil cînd cele două realităţi vor interacţiona. E momentul în care unchiul care-ţi meşterea undiţe în copilărie va povesti, cu parte din dantură sclipind auriu, cum te-a luat la o partidă de pescuit şi cum te-a apucat acolo pîntecăraia. Cînd nu ştiu ce tanti, invitată peste capul tău de mama, te va pupa umed pe ambii obraji şi te va strînge la pieptu-i falnic, împlătoşat în rochia de lamé. E momentul în care pentru unii încă eşti copilul cu genunchii plini de coji şi mînjit de dude pe la gură, iar pentru alţii – profesionistul din compania în care munceşti, conectat la tot ce măsoară şi mişcă o lume agitată.

E, dacă vreţi, o altă latură a diferenţelor căscate spectaculos între ceea ce era odinioară acasă şi ceea ce e acum acasă. E plictiseala enormă a studentului sau a tînărului angajat care trebuie să meargă în vacanţa de Crăciun sau de Paşti în micul oraş unde stau ai lui. E refuzul tinerelor emancipate bio şi vegan de-a mai primi de acasă carnea în untură la borcan. E imaginea iconică, pal-fosforescentă a unui măr muşcat care pîlpîie într-o sufragerie de modă veche, unde mai stau înşirate, pe mobile şaptezecist lustruite, păpuşile împietrite ale copilăriei.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.