Cînd natura vine peste tine
Nu sînt, în general, o persoană contemplativă, cu mare interes pentru peisajele din jur. Cînd eram mică, părinţii mă rugau să mă uit pe geamul maşinii, în timp ce navigam printre mînăstirile din Bucovina, iar eu citeam Tom Sawyer.
Mă plimbam prin păduri doar aşa, de dragul drumeţiilor şi al celor care mă însoţeau. Îmi plăceau mai mult mersul în sine, acţiunea şi cei care mergeau cu mine, decît locurile prin care treceam (e drept că doar pentru păduri am avut mereu o slăbiciune, mă simţeam în largul meu acolo, dar şi copleşită, în acelaşi timp).
Tîrziu, la maturitate, să zicem, am început să mai simt nevoia de linişte şi contemplaţie. Aşa am început să văd, cu entuziasmul descoperirii, şi fragmente din natura înconjurătoare. Cîte un copac, cîte o floare, cîte un petec de iarbă şi, mai ales, cîte un animal (e adevărat că pe acestea le observasem şi înainte, pentru că erau active, mişcătoare şi deloc pe linia meditativă).
Începuturile şi încercările de contemplaţie mi-au oferit o ieşire din timpul obişnuit, haotic şi absurd, şi intrarea într-altul, mai fără miză. Un timp în care era (şi este) o plăcere să te lăfăi.
Într-un asemenea petec de timp m-am aflat recent la Sinaia, pe la 6,30 dimineaţa. Într-o curte cu mulţi brazi, vreo şapte. Curte care părea, în lumina cenuşiu-albăstrie, imobilă.
Numai că asta era doar o aparenţă. După ce m-am aşezat pe un scaun de pe terasă şi am stat un timp nemişcată, lumea din jurul meu a început să învie. Să forfotească inimaginabil, dens, dar discret. Mai întîi a venit o căţeluşă care s-a postat în faţa gardului, într-un loc anume (despre care, mai tîrziu, am aflat că era al ei şi că stătea nemişcată ore întregi acolo, pentru că cineva din curte îi dăduse de cîteva ori de mîncare).
Apoi, brazii din jur au început să foşnească. Dar nu a vînt. A animale mici. O veveriţă roşcată, ca-n cărţile de copii, s-a lansat în nenumărate drumuri în bradul respectiv. Asta pentru început. Apoi, a trecut în alţi brazi, fără nici o problemă (cum numai Tarzan cu a sa Cheeta mai făceau în filmele copilăriei mele, doar că foloseau lianele, şi nu crengile brazilor). După care aceeaşi veveriţă a coborît la poalele brazilor, pe iarbă. Atunci am văzut că avea pieptul alb, precum unii pisoi din desene animate. Şi, tot ca în desene animate, de data asta cele cu Chip şi Dale, veveriţa în cauză vorbea. Cu căţeaua de dincolo de gard, se pare. Pentru că se urcase pe gard şi se uita la ea.
Apoi, pentru că m-a auzit pe mine momind-o cu fistic, de pe terasă, nimic n-a împiedicat-o să urce scările şi să vină să şi-l ia. E drept că nu de la mine din palmă, ci de pe jos. Se deplasa atît de rapid, încît aveai senzaţia că imaginea ei e o iluzie optică. Decojea fisticul cu o viteză demnă de veveriţa din Ice Age (dacă n-ar fi avut ghinion). Apoi căuta cu aceeaşi rapiditate în ghivece. Înţeleg că acolo îşi mai îngropa diverse prăzi, precum cîinii oasele, şi apoi nu-şi mai amintea exact unde, aşa că răscolea tot.
Între turele veveriţei pe terasă, am auzit zgomote pe acoperiş. O pasăre mărişoară, cu albastru pe aripi, a coborît tot mai jos, dînd tîrcoale zonei. Se apropia de acelaşi fistic. Veveriţa guralivă a simţit-o ca pe o concurentă. S-a dus după ea, pe balustradă, şi a alungat-o zgomotos, uşor mahalageşte. După care a mai venit de cîteva ori pe acolo, luîndu-şi fisticul direct din pungă, o dată chiar atingîndu-mi umărul, în trecere.
După ce roşcata s-a liniştit, printre brazi s-a auzit un foşnet de o altă tonalitate. O a doua veveriţă, de astă dată cenuşie, dar tot cu pieptul alb, a refăcut ritualul (pasărea şi căţeluşa rămînînd pe poziţii).
Totul a continuat cam pînă la ora 8 a.m., cînd alţi locuitori ai vilei – de astă dată umani – au ieşit din bîrloguri. Animalele au simţit, şi totul s-a potolit, ca şi cum ar fi fost un vis, ca-n Dumbrava minunată. Natura a devenit un decor, un tapet viu colorat, pe fundalul căruia adulţii şi-au băut cafelele. (E adevărat că, totuşi, printre aburii acestora a trecut razant şi un imens fluture portocaliu...)