Cînd intrăm şi cînd ieşim din criză?

7 august 2013   Societate

Aceasta este întrebarea care se află acum pe buzele tuturor. Sîntem atît de bine conectaţi la lipsurile şi frustrările pe care ni le provoacă, încît am ajuns să ne planificăm paşi importanţi ai vieţii în funcţie de această criză. Părinţii nu-şi mai trimit acum copiii la studii, vecinul de bloc nu-şi mai schimbă maşina şi tinerii căsătoriţi tot amînă apariţia unui copil. Toată lumea aşteaptă să „treacă nenorocita asta de criză“. Pînă să ajungem la discuţia despre ieşirea din criză, trebuie să discutăm despre ce este ea, în mod efectiv, şi cum se manifestă. Specialiştii spun că o criză economică este „o situaţie patologică, mai mult sau mai puţin dramatică prin consecinţele sale: creşterea rapidă a inflaţiei sau restrîngerea activităţii (recesiune sau, mai grav, depresiune), care conduc la creşterea şomajului şi uneori se produc concomitent.“ (Claude Jessua-co, Dicţionar de ştiinţe economice, Editura ARC, 2006, p. 245)

Modul de instalare a crizei este unul simplu, cel puţin în teorie. Noua paradigmă economică – să zicem apariţia automobilului la început de secol XX (sau noile tehnologii informatice la început de secol XXI ) – duce la o frenezie în jurul său. Toată lumea priveşte cu optimism spre viitor. Investitorii şi creditorii lor contribuie împreună la punerea bazelor noului ciclu economic. Creditorii (stăpîni ai economiei financiare) pun în mişcare sume de bani din ce în ce mai importante, la costuri din ce în ce mai reduse, iar investitorii (stăpîni ai economiei reale, producătoare de bunuri) preiau aceste finanţări şi le pun la baza unor procese de fabricaţie şi tehnologii tot mai performante. Sectorul respectiv mobilizează şi creează economie, pe orizontală şi verticală. Apar expansiunea economică şi entuziasmul. Se înregistrează şomaj scăzut şi inflaţie joasă. Sumele împrumutate de către sectorul real se întorc la timp în bănci, sporind profiturile acestora. Pe măsură ce automobilul (sau tehnologiile informatice) intră în viaţa tuturor, consumul devine de masă şi apare dependenţa economiei şi a societăţii de această nouă tendinţă economică. Toată lumea este veselă, numai că, la un moment dat, se ajunge la un maximum, la o saturaţie pe ciclu economic. Fie din cauza consumatorilor (saturaţi de produs), sau din cauza modului de valorificare a factorilor de producţie de către economia reală (scumpirea forţei de muncă, o criză de combustibili sau materii prime), sau din inadecvarea preţului produsului final la cerinţele noi de viaţă ale consumatorilor (preţul autovehiculelor, de exemplu, a fost menţinut permanent sus, indiferent de tehnologiile tot mai perfecţionate de fabricaţie), sau pur şi simplu din cauza unor decizii politice, randamentele din economia reală (determinate de condiţiile de producţie şi desfacere) nu mai permit, la timp, rambursarea banilor către bănci. Acum apare criza. Din motivele enunţate sau din altele, aceste randamente se pot transforma chiar în pierderi. Se produce un decalaj între economia reală şi economia monetară. Falimentele dintr-o zonă duc la falimente în cealaltă zonă. Devine aproape imposibil să mai ştii cine este vinovat şi de unde a pornit totul. Scapă cine poate, de regulă cei care, din întîmplare sau cu bună ştiinţă, au beneficiat de un management atent bazat pe un echilibru între investiţii şi lichidităţi. Lumea intră în panică şi dezechilibrele se instalează definitiv, aruncînd în aer producţia, consumul şi repartiţia. Se caută noi drumuri, o nouă paradigmă care să fie consumată printr-o nouă stare de euforie. Este procesul de „distrugere creatoare“ specific lumii capitaliste, libere, pe care îl descrie Schumpeter. Acum, în mod sigur, ne pregătim de era tehnologiilor înalte, a informaticii, comunicaţiilor şi bioingineriilor.

Ce am fi putut face? Ce am mai putea face?

Evident că nimeni nu poate interveni pentru a tempera entuziasmul, din simplul motiv că mulţi ştiau că va veni o criză, dar nimeni nu ştia cînd se va întîmpla asta. Entuziasmul are caracteristica esenţială că este molipsitor şi înşelător. Nimeni nu se gîndeşte că va veni ziua decontărilor, sau, dacă acceptă asta, speră că lui nu i se va întîmpla nimic. Nu există guvern sau autoritate care să-şi propună a tempera euforia. Euforia nu poate fi oprită, dar panica poate fi limitată. Aici este cheia combaterii oricărei crize. În primul rînd, nu trebuia să privim această criză ca pe un element politic electoral, intern. S-a gîndit primitiv în termeni de „ei v-au adus în criză“ şi apoi „iată, noi vă scoatem din criză“. România este, cred, singura ţară din lume unde s-a încercat, din acest motiv, să se iasă din criză joi la ora 14. Cînd oameni ce păreau serioşi din guvernul în exerciţiu au început, din disperare de cauză, să vorbească în aceşti termeni, mi-am amintit de legenda urbană care circula în „epocă“, conform căreia Ceauşescu ar avea o armă bazată pe laser ce ar distruge pe loc toate tancurile ruseşti posibil invadatoare. Asta spune totul despre lipsa de înţelegere şi amatorismul celor care, din nefericire, trebuiau să elaboreze programe de combatere a crizei. Noi sîntem cei care au luat această criză mai ales prin contagiune, aşa cum se ia răceala în autobuz. Nu am avut probleme cu sistemul bancar, acesta nu deţinea în portofoliu active toxice, banca centrală a fost mereu atentă asupra politicilor monetare şi de curs de schimb şi, totuşi, în anul 2009 am înregistrat un minus de peste 7% la evoluţia PIB. Am luat criza vorbind despre ea. De altfel, ei nu ştiu că zgomotul în jurul unei probleme care nu există, în economie, poate duce la apariţia acelei probleme. În loc de tonuri serioase care să dea încredere, am avut parte de ţipete şi reproşuri care au culminat cu tăieri de salarii şi pensii. Economia făcută prin aceste măsuri nu a compensat nici pe de parte răul produs prin pasarea răspunderii crizei „pe umerii opoziţiei“ şi cultivarea cu grijă a ideii că „numai noi vă putem aduce la mal“. Panica era deja generalizată, ducînd la comportamente care au accentuat criza.

Cînd a venit în România, în 2010, Dominique Strauss-Kahn a spus un lucru interesant, şi anume că, deţinînd o datorie publică destul de scăzută, ţara noastră poate, spre deosebire de alte state, să folosească un mix de politici complex în centrul căruia pot sta măsuri de sorginte keynesiană, adică de folosire a unor mari investiţii de stat, în mari proiecte naţionale, pentru a beneficia de efectul de pornire a economiei. A spus acest lucru, probabil, în speranţa că cineva din conducerea ţării ştia cine a fost Keynes. Şi oricum, afirmaţia lui ţinea de o anumită naivă necunoaştere a politicienilor români şi de infinita lor capacitate de a fura. Da, puteam avea un proiect propriu de combatere a crizei, bazat tocmai pe această posibilitate de a folosi banul pentru mari investiţii publice (chiar prin împrumuturi externe sau interne), tocmai cînd preţurile la materii prime scăzuseră mult datorită crizei. Paradoxal, dar tocmai caracterul marginal şi neintegrat al economiei ne putea servi ca atuu.

Nu! Dintr-o criză economică de acest gen nu se iese joi la ora 14. Nici măcar prin creşterea PIB-ului timp de o zi, două, un trimestru sau chiar un an. Putem spune că am parcurs criza atunci cînd un set mult mai complex de indicatori încep să semnalizeze pozitiv. The National Bureau of Economic Research (NBER) vorbeşte despre indicatori care se referă la PIB, dar şi la producţia industrială, veniturile populaţiei şi companiilor, consumul populaţiei, nivelul şomajului, inflaţie, vînzările cu amănuntul, exporturi. Iată cum lucrurile se complică puţin şi percepţia publicului conform căreia nu am ieşit din criză capătă valoare de adevăr. Guvernanţii ne spun că am parcurs criza pentru că ei se uită doar la un indicator – PIB. Conform lui, România ar putea să stea liniştită pentru că avem un plus de 2,2% în 2011; 0,7% în 2012; şi previziuni pozitive de 1,6% în 2013 şi 2,2% în 2014. (epp.eurostat.ec.europa.eu) De asemenea, de exemplu, SUA a înregistrat creşteri ale PIB de 2,4% în 2010; 1,8% în 2011; 2,2% în 2012; şi are previziuni pozitive de 1,9% în 2013 şi 2,8% în 2014. (www.oecd.org/statistics). În cazul UE - 27 avem următoarele cifre: +2,1% în 2010; +1,6% în 2011; - 0,4% în 2012; şi previziuni de - 0,1% în 2013 şi +1,4% în 2014. (epp.eurostat.ec.europa.eu). Deşi aceste cifre nu sînt chiar alarmante, totuşi nimeni nu vorbeşte despre ieşirea din criză, ci doar despre depăşirea depresiunii, adică punctul cel mai de jos al acestui fenomen. O nuanţă de exprimare ce n-ar trebui să ne scape. Toţi ceilalţi indicatori ne semnalează că sîntem într-o criză profundă, începînd cu nivelul ocupării, consumul, inflaţia, deficitele, viteza cu care se pleacă din ţară ş.a.m.d.    

Se discută mult despre ieşirea din criză a României odată cu statele europene, de care sîntem puternic legaţi prin relaţii comerciale şi nu numai. Este soluţia celui fără de soluţii. Sîntem, încă, o economie şi o societate extrem de rigide şi care, într-o proastă şi coruptă guvernanţă, nu pot mai mult. Este dificil de discutat despre termene de ieşire din această criză. Totuşi, este posibil ca UE să înceapă, în cîţiva ani, să intre în noul ciclu economic şi să recupereze la setul de indicatori pe care l-am enumerat. Într-o viziune optimistă, România va urma Uniunea Europeană alţi cîţiva ani mai tîrziu.

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea „Constantin Brâncuşi“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007, Editura Academică „Brâncuşi“.

Mai multe