Chipuri pentru viitoarele cărţile de istorie
Obişnuiţi deja cu imaginile pestriţe şi cu personajele toxice care pun în pericol normalitatea şi decenţa oricărui stat civilizat, nu mai apucăm să ne gîndim la felul în care tinerii şi copiii percep modelele (in)umane care se perindă la rampa scenei româneşti. Din cînd în cînd ar trebui, totuşi, să ne luăm răgazul de a privi spectacolul zilnic prin prisma unui adolescent aflat la început de drum. Sau a unui tînăr care îşi încropeşte cu greu o diplomă sau o carieră. Ce văd ei, uitîndu-se, cum ar veni, în sus? Ce fel de personaje şi de fapte ar trebui să îi impresioneze şi să îi convingă că numai o viaţă cinstită, dusă onorabil şi principial, poate aduce un succes durabil şi legitim?
L a unul dintre vîrfurile politice ale ţării, ceea ce se vede este un prim-ministru acuzat de plagiat, de trafic de influenţă şi spălare de bani, şi de cîte şi mai cîte grozăvii. Ar fi putut fi un tînăr model de succes, care să poată da oricînd seamă de greutăţile şi truda cu care a urcat treptele fireşti ale unei cariere: de la procuror de sector pînă la prim-ministru. Dar nu e aşa: adolescentul avid de modele află că întreaga biografie profesională a premierului este mistificată prin minciuni privind diplomele obţinute, prin alianţe meschine şi necinstite care i-au aşternut covorul roşu către prima scenă a ţării.
La un alt vîrf politic se află vicepremierul. Şi el greu de convins că ar trebui să renunţe la funcţiile politice, după ce a fost descoperit, la rîndu-i, ca fiind un plagiator de duzină: doctoratul lui este plin de pagini copiate, dar asta nu îl împiedică să acorde, la rîndul lui, prietenilor de gaşcă false diplome de doctorat, legitimate de Ministerul Educaţiei. (Ministrul Educaţiei, adică acea persoană care este plătită să aibă grijă de standardele şi principiile după care este condusă şcoala românească, întrebat fiind ce părere are despre acuzaţiile de plagiat la adresa vicepremierului, a răspuns: „Nu am discutat cu acesta probleme personale“. Ca şi cum problema unui doctorat fals este o problemă de îngrijire a tenului. Putem fi liniştiţi. Tinerii noştri sînt, aşadar, pe mîini bune.)
La un alt vîrf, de data aceasta cultural, se află actorul Alexandru Arşinel, care a luptat şi a reuşit să fie recunoscut ca revoluţionar „cu rol determinant“ în desfăşurarea Revoluţiei din 1989. Asta însemnînd, conform datelor furnizate de ziarul Adevărul, că va primi o indemnizaţie de 1400 de lei ca revoluţionar şi o alta, de aproximativ 4000 de lei, ca revoluţionar care şi-a pus viaţa în pericol. Despre faptele vitejeşti ale actorului nu prea ştie nimeni. Nici domnia sa nu prea reuşeşte să ne lămurească în ce fel a contribuit la victoria împotriva comunismului. „Da, contează şi banii, cum să nu conteze dacă eu ies la pensie? Orice ban contează. Dacă Ordinul «Meritul Cultural» în grad de comandor nu mi-a adus nimic, măcar aşa să fiu răsplătit“, spune domnul Arşinel, marele actor, pentru care statutul de model nu prea face doi bani dacă nu are acoperire în arginţi.
Şi, în sfîrşit, un alt personaj este livrat, zilele acestea, cu surle şi trîmbiţe, generaţiilor viitoare, ca model al societăţii româneşti: Corneliu Vadim Tudor. Cei mici, copiii şi tinerii care nu l-au cunoscut, vor spune ce au aflat de pe ecranele televizoarelor şi din paginile ziarelor: un om de cultură generos, un om politic de mare calibru. Va fi greu să le spui, celor ce vor vrea să mai asculte, cine a fost, de fapt, acest personaj şi cît de mult rău a produs înainte şi după ’89: colaborator sau născător de reviste care împroşcau valorile cu noroi, Vadim Tudor a fost prima figură publică ce a albit crimele şi ticăloşiile comunismului, cel care a născut generaţiile de nostalgici şi pe cele care au participat la linşaje publice legitimate de libertatea de expresie abia obţinută, cel care a adus ura şi violenţa pînă în Camerele Parlamentului, la Academie sau alte instituţii ale statului.
Ei bine, dacă acestea sînt „modelele“ pe care generaţia noastră le va lăsa, în cărţile de istorie, generaţiilor viitoare, nu ne mai putem bizui de-aici înainte decît pe noroc…
Maria Iordănescu este psiholog.