Chipul din oglindă
De cele mai multe ori te raportezi la tine însuți într-un fel standard, prestabilit, aparent veșnic. Cînd te uiți la tine, într-o oglindă imaginară, te vezi cu chipul pe care l-ai avut la o anumită vîrstă. Vîrsta pe care ți-ai ales-o, pînă la urmă. Vîrsta la care, măcar pe dinăuntru, te-ai oprit.
În ce mă privește, cred că mult timp vîrsta aia a fost una în jur de 16 ani. Cam atunci cînd a murit tatăl meu. Atunci s-a oprit, într-un fel, timpul. E ca și cum din acel moment pînă la un punct lucrurile au evoluat, dar schimbarea nu m-a atins decît parțial: a rămas un strat la care n-a mai ajuns. Ascuns sub maldărul de ghemotoace de hîrtii mototolite și resturi de jucării, haine, veselă, lenjerii și alte reminiscențe ale zilelor și trăirilor mele, stratul ăla a rămas acolo, jerpelit, dar neatins. Imaginea mea din oglinda lăuntrică era tot cea a unei fete de 16 ani a cărei viață îi oferă o serie de posibile începuturi, în care nici un sfîrșit nu se întrevede, doar opțiuni.
Nu mă uitam în oglindă, precum maștera din Albă-ca-Zăpada, ca aceasta să-mi spună că sînt cea mai frumoasă din țară. Nici pe departe. Însă cred că, ani la rînd, voiam să-mi spună că nimic nu s-a schimbat. Eram mai mult ca-n Frumoasa din Pădurea adormită, în care toate încremeniseră pentru o sută de ani. Și eu aș fi vrut să le fi putut încremeni. De aceea, după ce oglinzile din realitate nu mi-au mai arătat chipul adolescentin, mi le-am reglat eu, cu viclenie, pe cele interioare ca să mi-l arate. Îmi plăceau filme și cărți cu și pentru adolescenți; aveam opțiuni, în viața de toate zilele, adolescentine: de pildă, dacă s-ar fi putut, m-aș fi văzut mereu în postura de veșnică studentă, și nicicum de profesoară; ideea de a te tot îndrăgosti de ceva sau de cineva mi se părea mereu validă.
Din fericire, toate astea în timp ce-n viața de toate zilele, aia exterioară, îmi îndeplineam, totuși, obligațiile. Obligațiile de absolvent de facultate care trebuia să-și găsească o slujbă, obligațiile de tînără nevastă care trebuia să-și „amenajeze” un cămin și, în cele din urmă, cele de tînără mamă care realizează noua ei condiție. Obligațiile asta le îndeplineam, însă, cu imaginea din oglindă-n cap. Cînd îmi căutam o slujbă, era precum quest-ul eroilor din basme pentru rezolvarea miraculoasă nu doar a problemelor lor, ci și a celor ale lumii, dacă se poate. Condițiile pe care aceasta trebuia să le îndeplinească erau aproape imposibil de atins: standardele morale se ridicau tot mai sus. Drept urmare, standardele materiale ale slujbelor pe care le-am ales au fost întotdeauna atît de jos încît mereu a trebuit să le completez cu altceva, niciodată nu și-au atins scopul ăla de bază, de supraviețuire cît de cît confortabilă.
În privința „amenajării căminului” (cum sună asta, ca din îndrumarele socialiste pentru tineri căsătoriți, cu familia celula societății etc., etc.), imaginea din oglinda interioară nu m-a lăsat, nici aici, vreodată, să fac o treabă normală. Pragmaticul și eficientul au fost mereu șuntate și învinse de poetic și afectiv. Drept urmare, încet-încet, casele mele au devenit un soi de azil al obiectelor din alte case sau care aparținuseră altor membri ai familiei, de la ursul Ghiță cu nasturi în loc de ochi la scaunul cu motive gen populare al bunicii mele ori la fața de masă dantelată și brodată manual. Desigur, aveam și mese, paturi și biblioteci, dar printre ele a început să crească o populație invadatoare de obiecte fără utilitate practică, dar cu valoare afectivă, un muzeu al lumilor prin care mă perindasem, de cele mai multe ori reconfortant, dar, uneori, sufocant.
În privința îndatoririlor materne, chipul adolescentin, deși s-a ițit în primele zile ale bebelușului, a fost nevoit să se ascundă pentru o perioadă, cînd lucuruile au devenit prea serioase încît să fie vreme de joacă. După ce a trecut perioada cea mai grea și copilul a împlinit un an, pe lîngă momentele în care a trebuit să ne luptăm împreună cu faringite, amigdalite, rinite și mai ales otite, cu temperaturi nocturne ce păreau înspăimîntătoare și cu teroarea aparatului de aerosoli, a urmat o etapă în care chipul din oglindă și-a permis, din nou, să iasă la-naintare. Era greu, dar era și o mitologie în care ne-am înfășurat cu toții și care ne-a permis să mai zburdăm aproape liberi încă o dată, într-o a doua copilărie.
Au urmat momente mai grele, cele în care s-a îmbolnăvit mama. În care nu am avut timp de-a joaca cu oglinda, pentru că în jurul meu se țesea ca o plasă, cel puțin un timp, fără ieșire, suferința reală. A trecut și asta, și, după moartea mamei, chiar nu am mai văzut imaginea de la 16 ani în oglindă. Întîi n-a fost nimic și apoi am avut pentru prima dată curajul s-o văd și pe cea reală, a unei femei mature, cu imperfecțiunile și peticele ei și fără pleiada de începuturi la îndemînă.
Totuși, cred și acum că începuturi mai sînt posibile. Iar chipul de la 16 ani îl rechem din cînd în cînd în cînd în oglindă, cînd simt că-l pot duce și că nu va mai repune stăpînire pe mine.