Chinurile performanței
Un val de mîndrie ne cuprinde cînd „unul de-al nostru“ cîștigă o competiție sportivă ori are o reușită importantă. Mai mult decît atît, naționalismul se stîrnește în mintea și sufletul fiecăruia cînd vorbim de concursuri europene și mondiale la care participă sportivi pe care îi cunoaștem sau nu neapărat, dar sînt români. Dacă se întîmplă să fi și contribuit cu ceva în viața și performanța cîștigătorului, stima de sine crește simțitor și asocierea cu reușita acestuia este inevitabilă.
În egală măsură, pentru unii dintre noi speranța moare dacă podiumul nu este atins – apar afirmații cum că sportul românesc nu mai e ce a fost sau nu ne vom mai reveni niciodată, chiar dacă poate clasificarea sportivului relevă un loc printre primii douăzeci în lume sau evidențiază că performanța atinsă de concurentul nostru este maximul pe care l-a putut oferi în evoluția lui din perioada respectivă.
Ce este în spatele a ceea ce putem vedea noi atunci cînd aceștia performează? Care este impactul psihologic asupra sportivului în raport cu presiunea socială? Cum ajutăm noi cu atitudinea pe care alegem să o avem ca acesta să evolueze sau să renunțe?
Pentru construirea performanței unui sportiv în zilele noastre există o întreagă echipă. La ultimele olimpiade, începînd cu Montréal, alături de antrenori, medici, nutriționiști, kinetoterapeuți, au fost țări care au avut psihologi la toate loturile.
Nu mă refer aici la acele situații în care, în preajma competițiilor importante, cu o săptămînă înainte s-a apelat la ajutorul unui psihiatru, al unui neurolog și al unui psiholog pentru a-i „pune în formă“ pe sportivi.
Rafinarea tot mai accentuată a pregătirii sportivilor impune în ziua de astăzi colaborarea din timp a antrenorilor și a medicilor cu psihologii specializați în sport. Este recomandabil să se acorde, din partea antrenorilor și echipei manageriale, egală atenție datelor biologice și celor psihologice ale sportivului. Încă de la selecția sportivilor se evidențiază că nu numai cei foarte dotați pot tinde către competițiile de nivel înalt, ci și cei care au capacități psihice corespunzătoare ce pot fi antrenate. Există o gamă largă de situații și intervenții. Tehnicile sugestive de gîndire și metodele de autoreglare susțin exact acele situații atît de blamate de unii cu privire la inevitabila greșeală.
Oferirea de asistență de specialitate se face în timp, în paralel cu tot ceea ce presupune antrenamentul fizic, nutriție și recuperare medicală.
Presiunea socială (și nu numai) există deopotrivă și pentru profesia de antrenor, aceasta fiind una dintre cele mai complexe și dificile. De multe ori antrenorul este privit și ca tehnician, uitîndu-se faptul că el este în același timp și un educator care țintește performanța. Mulți stăpînesc chiar și o parte din practica asistenței psihologice și au cunoștințe medicale.
Dar, în timp, lucrurile au evoluat și o echipă completă în care fiecare își știe foarte clar rolul lui, o echipă multidisciplinară cu specialiști formați în ani de studii și practică, în care fiecare contribuie cu expertiza proprie, colaborînd pentru a descoperi maximul de performanță al fiecărui sportiv luat ca individ unic, cu atitudinea și aptitudinile proprii, aceasta susține succesul în marile competiții.
Prezența psihologului nu mai este atît de mult confundată cu cea a psihiatrului. Oamenii înțeleg mult mai bine acum că sprijinul psihologic nu presupune că ne adresăm unei boli psihice, ci presupune asistență pentru maximizarea potențialului fiecărui individ. Lumea evoluată a înțeles că psihoterapia este asul din mînecă, oamenii fac diferența între psihologie și psihiatrie și ideea nu mai este folosită ca o jignire, o rușine sau frica de asocierea cu nebunia.
Psihologia sportului, începînd de la depășirea blocajelor pînă la gestionarea emoțiilor pre-competiționale și competiționale, antrenamentul mental și chiar tehnici de creștere a gradului de suportabilitate a durerii în urma diverselor traume fizice, este un mare plus și un adjuvant important în performanța sportivă.
Mulți sportivi execută perfect exercițiile la antrenament, dar cînd e vorba de o competiție cu miză, clachează.
Antrenamentul și competiția sînt activități care solicită sistemul psihocomportamental al sportivului, la care se adaugă solicitarea relațiilor sociale în cadrul grupurilor. Suprasolicitările sînt urmate de stare de tensiune, neatenție, decizii eronate, consum ineficient de energie, reducerea motivației, într-un singur cuvînt: stres. Printre factorii de stres în presiunea socială amintim grija față de ce vor spune cei apropiați, familia, prietenii, preocuparea față de cîștig sau pierdere, ceea ce aud din sală ca susținere sau mesaje demoralizatoare și articolele din presă ori de pe rețelele de socializare.
Toate acestea au un impact asupra sportivului care, cu ajutorul unui mental foarte bine construit, poate să le depășească sau să le stăpînească în așa fel încît să nu îi influențeze rezultatele prezente și viitoare în defavoarea lui.
Sportivii, împreună cu antrenorii, parcurg un drum lung și anevoios, format din ore multe de antrenamente, bucurii și epuizare – mai ales fizică, dar și psihică. Performanţele presupun sacrificii uriaşe, iar organismul este solicitat excesiv.
Fără îndoială că sportul aduce sănătate atît la nivel fizic, cît și psihic, prin întreținerea corpului și eliberarea tensiunilor acumulate. În același timp, în activitatea sportivă de performanță și de înaltă performanță, marii campioni, „stelele sportului românesc“, după cum sînt numiți în presă pe bună dreptate, indiferent de domeniul în care activează, sînt – mare parte din timpul dedicat carierei sportive – pacienți.
Pentru a spori reziliența la efort ori durere, pregătirea psihică a sportivilor a devenit tot mai mult un factor marcant în structura și strategia antrenamentului, cu atît mai mult cu cît tot ceea ce face sportivul trece mai întîi prin mintea lui, raportat la voință, atitudine și emoții, apoi trece la pregătirea fizică, tehnică, tactică și numai un grad înalt de motivație și de efort îl poate menține pe sportiv într-un proces foarte intens de pregătire.
Studiile de psihologie au relevat în timp că gîndurile influențează modul de comportare a individului, iar felul lui de interpretare hotărăște tipul de reacții, pozitive sau negative, sigure sau nesigure.
Tot studiile au dovedit faptul că, prin antrenamentul mental, atunci cînd un sportiv își imaginează o mișcare din antrenamentul său fizic, conectat fiind la un aparat de monitorizare a bătăilor inimii, ceea ce arată aparatul este că se produc aceleași unde ca atunci cînd sportivul execută mișcarea. La fel, și din punct de vedere neurologic se evidențiază parcursul antrenamentului mental pe electroencefalogramă.
Dacă un sportiv care este accidentat, în timpul repausului pentru recuperare, face de cîteva ori pe zi antrenament mental specific situației lui, acesta termină perioada de repaus cu mult mai pregătit decît dacă ar privi la televizor sau ar citi o carte. În plus, în studiile lor, americanii și japonezii au constatat că recuperarea se face mult mai repede. Desigur, acest lucru nu înlocuiește niciodată antrenamentul fizic obișnuit.
Antrenamentul mental poate fi extins și pentru tracul precompetițional și se poate merge mai departe cu psihoterapie și desensibilizare sistematică prin expunere.
Semnele arată că, în timp, corpul și psihicul sportivilor sînt suprasolicitate şi din cauza efortului susţinut din cadrul antrenamentelor, acestea sînt greu vindecabile şi simptomele reapar. Tratamentul obişnuit începe cu un repaus pe care sportivii nu şi-l pot permite pentru că uneori alocarea timpului necesar ar presupune ieşirea din competiţie şi pierderea unui întreg sezon.
Deşi, în momentul deciziei cu privire la participarea la concurs, starea poate fi favorabilă, afecţiunile degenerative pot oricînd să exacerbeze ca simptomatologie.
Uneori, în funcție de momentul la care ne aflăm, precompetițional sau competițional, tratamentul ajută doar la un nivel de sprijin, poate susţine simptomatologia, nu vindecă și cauza. Sportivii sînt familiarizați cu durerea și încearcă să obţină performanţă în ciuda chinurilor cu care se confruntă. Ei concurează de multe ori accidentaţi fără ca publicul larg să fie la curent cu aceste detalii. Este un risc asumat. Este o decizie care se ia împreună cu antrenorul şi cu medicul.
Unii sportivi se implică total în competiție prin concentrarea asupra eliminării gîndurilor negative şi menţinerea unei dispoziţii optimiste ori prin tehnici de relaxare exersate și, chiar cu rateuri în execuție, reușesc să performeze mai departe și să obțină rezultate remarcabile.
Prin cunoaştere, susţinere şi răbdare, acești oameni, care pot fi copii, adolescenți sau deja adulți, își pot depăşi limitele fizice, psihice și de multe ori chiar de mediu și pot atinge maximul lor de performanță. Această perseverență este cu adevărat remarcabilă.
Să încerci, să speri, să lupţi, să nu renunţi… abia în momente cu adevărat dificile se dovedeşte profesionalismul, chiar dacă uneori rezultatul este altul decît cel dorit de către sportivi sau de susţinătorii lor. Noi cum alegem să-i susținem?
Simona Grigore este psiholog clinician cu competențe în psihologia sportului și psihoterapeut în formare integrativă.
Foto: wikimedia commons