CFR și depășirea condiției umane
Ideea de a sugera trenul ca mijloc de transport către litoral pentru două doamne cu o certă experiență de viață, ca să folosesc o expresie italienească ce desemnează vîrsta înaintată fără a o menționa explicit, mi s-a părut, trebuie să v-o spun, genială. Trenul te scutește de ambuteiajele din Eforie Nord, de primejdia Autostrăzii Soarelui și este și electric, deci sustenabil și responsabil cu mediul. O soluție atît de bună, evidentă și accesibilă încît este nevoie de geniu curat pentru a o observa! Biletele au fost cumpărate digital, îmbarcarea din Gara de Nord s-a făcut cu ceva dificultate, avînd în vedere înălțimea vagonului în raport cu peronul, totuși nimic care să depășească posibilitățile de deplasare ale celor două doamne, altfel pe picioarele lor și cu un stil de viață activ.
Așteptînd să ajungă trenul la Neptun Haltă, acolo unde urma să le preiau, am observat denivelările peronului și bordurile înalte, precum și șanțurile care ar face deplasarea unei persoane aflate în scaun cu rotile imposibilă. Ce nu am observat a fost înălțimea mică a peronului în raport cu șinele. În cele din urmă, fluierînd și cu viteză mare, trenul a ajuns în haltă și s-a oprit. Ușile vagonului s-au deschis și cele două doamne au dat să coboare, doar că între ultima treaptă a vagonului și peron se căsca o genune amețitoare de cca 70 cm. Ajutat cu răbdare din partea cealaltă de alt bărbat voinic, le-am debarcat, cu emoție, care nu era, de fapt, așa cum s-ar putea crede, emoția revederii, ci teama de a nu-și rupe vreun picior sau o mînă. În spatele lor, un grup de tineri a început să dea semne de nervozitate înjurînd grosolan, speriați fiind că vor rămîne în tren.
Sejurul a fost superb, dar, pe măsură ce se scurgea, doamnele prinseră a se gîndi cum să facă să urce în tren la întoarcere, intuind faptul că gravitația nu le va mai fi aliat, ca la coborîre. Sugestiile au mers pînă la a transforma pe unul din bărbați în treaptă, numai că un calcul de fizică elementară arăta că va fi nevoie de ambii ca să împingă trupurile vîrstnice în sus pe trepte. O navetă de bere ar fi putut forma o treaptă suplimentară, dar dalele de pe jos erau foarte nealiniate, așa că prăbușirea nu putea fi exclusă.
Biletele de retur fiind la vagonul 10, ne-am dus la haltă cu 20 de minute înainte ca să întrebăm unde trebuie așteptat, pentru a limita deplasarea în viteză pe un peron denivelat, întrerupt de stradă, plin de șanțuri și gropi printre dalele de ciment aidoma valurilor mării. La casa de bilete, un lanț gros și un lacăt pe măsură indicau inutilitatea întrebării, așa că, la noroc și bazîndu-mă pe experiența de la dus, le-am așezat pe doamne spre fața trenului, deși ele protestau destul de vehement, argumentînd că trenul, format în Mangalia, nu avea cum să aibă vagonul 10 lîngă locomotivă. Le-am demonstrat scurt faptul că utilizarea logicii elementare este o mare capcană în România și am început să caut informația pe net. Nu am găsit-o, poate că un utilizator mai versat ar fi reușit.
Fluierînd sonor, trenul a intrat în haltă ca-n brînză, cu mare rapiditate, încît unii au speculat că nici nu va opri. Vagoanele treceau unul după altul prin fața noastră și nu puteam distinge numerele din cauza vitezei. Afișajul electronic de pe vagoane nu funcționa. În cele din urmă, locomotiva s-a oprit, cu aerul că face un mare hatîr haltei să oprească acolo. Pe vagoane scria, pe mici abțibilduri, numărul și am avut noroc, oprise în fața noastră vagonul 8, așa încît am trecut la partea anevoioasă, dură și periculoasă a îmbarcării.
Vagonul părea, realmente, foarte sus. Cînd s-a deschis ușa, a coborît pe jumătate o treaptă minusculă, iar de la peron la treaptă era aproape înălțimea unei mese. M-am gîndit că, la procurarea biletului, nu au cerut vîrsta și performanțele sportive anterioare ale pasagerului, iar eu crezusem, naiv și hazardat, că trenul CFR e pentru toți cetățenii. Totuși, pe peronul haltei Neptun, lucrurile se prezentau într-o lumină total diferită: vagonul părea un munte zdrobitor prin înălțime. Te făcea să-ți simți nimicnicia și neputința. Părea rezervat atleților cu șansă la medalie.
Un proverb autohton enunță cu înțelepciune că „la barza chioară face Dumnezeu cuib”. Din vagon un bărbat a întins mîinile să ajute. Alți doi au propulsat-o pe prima doamnă pe crestele olimpiene ale vagonului CFR. A doua doamnă, mult mai sportivă, a insistat că nu are nevoie de ajutor să urce în tren. S-a agățat temeinic cu mîinile de barele verticale, a pus voinicește un picior pe treaptă (și am apreciat elasticitatea articulară fantastică pe care o dovedise), apoi s-a tras energic spre podeaua vagonului. Dar s-a blocat total. Genunchiul de sprijin cedase sub propria greutate, iar brațele nu avuseseră suficientă forță. Rămăsese agățată ca leneșul de ramură, staționa în aer fără a putea nici să urce, nici să coboare. Postați fiind stînga-dreapta ușii, am împins-o cu mare dificultate pe jos, în vagon.
Impiegatul deja dădea semne de nerăbdare. Întîrzia ditamai trenul din cauza unor pensionare care, în loc să fie la televizor, bîntuiau ca tatăl lui Hamlet prin halte rezervate sportivilor de performanță. Văzîndu-se tefere în tren, doamnele s-au închinat și au început să dea mulțumire Domnului. Dar jos mai era o doamnă tînără, dar mărunțică și supraponderală, care, de asemenea, nu se potrivea cu standardele fizice minime ale utilizatorului CFR. Ne-a implorat să o ajutăm și pe ea să urce. Am prevenit-o că vom proceda la fel ca în celelalte două cazuri, adică o vom împinge de fund în sus, pentru că altfel nu reușim. Ne-a spus că nu are absolut nici o obiecție și că nu va considera gestul necuviincios, așa că am săltat-o, pe cînd trenul pornea cu ușile deschise și pasageri care încercau să se ridice de pe jos în proximitatea lor. Apoi ușile s-au închis. Apoi s-au deschis iar, probabil prinseseră piciorul cuiva într-unul din vagoane. Doamnele în etate o ajutau pe tînără să se adune de pe jos și am auzit, distinct: „Mulțumescu-ți, Doamne, că ne-ai ajutat să ne vedem în tren!”. M-am gîndit că, dacă trenul și peronul ar fi fost gîndite în paradigma respectului pentru cetățean, doamnele ar fi urcat fără probleme și acum ar fi făcut o conversație banală despre apa mării și loțiuni de plajă, în loc să conștientizeze atît de acut că depășirea condiției umane se poate face cu ajutorul semenilor, prin harul divin care i-a aranjat convenabil prin preajmă.
Se spune că urcatul muntelui este mai important decît vîrful cucerit, iar CFR, prin grija față de cetățeanul plătitor de bilet, ne învață că oricine poate urca în Everestul vagoanelor sale doar dacă are șerpași calificați și în număr suficient. Căci, se știe, Everestul nu poate fi cucerit fără șerpași!
Cînd zgomotul trenului s-a îndepărtat, pe jos zăcea abțibildul cu nr. 7, desprins de pe vagon, așa încît turiștii din Costinești vor fi trebuit să deducă faptul că vagonul nenumit dintre 6 și 8 trebuie să fie numărul 7. Asta dacă vor fi rămas suficiente indicii pînă acolo pe trenul inaccesibil ce străbate o Românie bătrînă, neajutorată, sub orice nivel. În orice caz, mult sub nivelul trenului CFR!
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
Foto: wikimedia commons.